Câteodată îmi pun tot felul de întrebari, care mai de care mai stupide. Unele dintre ele mimează însă, măcar vag, un soi de inteligență: “de ce există internetul?”. Iar de fiecare dată când încerc să-i găsesc un răspuns, îmi aduc aminte de un schimb de replici din Seinfeld, când George încerca să-l păcălească pe Jerry să-și cumpere un calculator, pentru că ar avea acces la net și, apoi, la porn. Totuși, deși la o primă vedere se pare că internetul există fie pentru poze cu unguroaice focoase, ori pentru imagini cu pisicuțe, câteodată mai dai peste un blog pe care, după ce îl citești, îți dai seama că timpul chiar e relativ, pentru că ai pierdut câteva ore bune cu el. Iar unul dintre aceste proiecte online este chiar subiectul articolului de față: .
Viața (sașilor) bate filmul
Suntem în anul 1904, în Cleavland, iar Ștefan și Maria, doi sași plecați din Transilvania, trăiesc visul american. La fel ca în multe comedii romantice de la Hollywood, cei doi se cunosc, Ștefan o pețește pe Maria, și apoi o cadorisește cu un nou nume de familie: Fising. Nu mică le e mirarea când află însă că, înainte să fi ajuns în America, cei doi locuiau practic la o aruncătură de băț unul de altul, într-un sat din județul Alba. Ștefan și Maria n-au mai revenit în România, dar a făcut-o nepotul lor, Tom Fising, cel care le-a spus povestea, pe care a depănat-o din nou Monica Ilea pe blogul ei, Povești săsești.
Povestea povestitoarei
După nume, n-ai zice că Monica e săsoaică. De fapt, în cuvintele ei, e mai degrabă o “corcitură” săseasco-moldovenească: “sunt 51% româncă, restul săsoaică și trăiesc de puțin timp în Germania”. I-a venit ideea să se apuce de scris Povești săsești după ce a participat la mai multe întâlniri în München ale sașilor plecați satul natal al tatălui său, Bozul de lângă Sebeș. „M-am dus doar cu gândul să fac scurt câteva poze pe care să i le trimit tatălui meu, să-și vadă măcar așa consătenii”, ne povestește Monica, însă apoi și-a dat seama că ar putea face mai mult pentru cultura sașilor. Iar de atunci încoace scrie despre orice: despre obiceiurile de sărbători ale sașilor, despre tendințele lor de fashion, ori chiar despre bucătăria germană (nu, nu doar despre cârnații de bere).
Cele mai multe povești le culege direct de la sursă, de la tatăl ei: „prima mea sursa e întotdeauna tata. Dacă am o idee, pun mâna pe telefon și îl pun să-mi povestească uneori ore în șir”, dar mai primește și ponturi de la alți sași. Recunoaște că nu are o poveste preferată, dar că îi sunt „dragi poveștile care au în spate oameni, personaje reale din jurul nostru, acei oameni pe lângă care trecem adesea fără să-i vedem”.
De citit o citește toată lumea: de la puținii sași rămași în țară, la români. Cei mai mulți sunt însă cei care s-au întors în Germania, și care n-au uitat de unde au plecat: „cât se știe în România că la Dinkelsbühl în Germania se întâlnesc anual peste 20.000 de sași din toată lumea? Că la parada portului popular defilează în grupuri, purtând fiecare imaginea localității din Transilvania în care s-au născut?”.
Ia mai bea un păhărel, să-ți mai povestesc nițel
Știți de ce le place nemților berea atât de mult? Nu, nu doar pentru că merge bine cu o porție de cârnați. Cel puțin asta zice Monica. Le place „că-i nemțească și-s mândri. De făceau clor, îl beau doar ca să spună cât de bun îi și să-i prostească și pe alții să cumpere. Știu eu… mi se pare totuși că are treabă cu mândria națională”. Alles klar?
