19-22 martie, Paris, Salon du Livre. Unul dintre cele mai mari târguri de carte din lume. Merg și eu, mai mult la plimbare și ca să mă aflu în treabă decât cu alte scopuri. Atmosferă bună, densă. Sute de sesiuni de dedicații (așa se numesc aici prezentările de carte). Edituri mari, cărți bune, o întreagă industrie pare decisă aici, în Franța să răspândească fenomenul literar. Până și metroul e gratuit în aceste zile, doar-doar oamenii s-or duce să viziteze târgul.
După un oarecare efort, găsesc standul României. Auzisem de el, voiam să văd minunea cu ochii mei. Să ne înțelegem cum stă treaba: Germania nu are stand, Anglia nu, Italia nu, Spania nu. Editurile mari de aici au preferat să nu participe la târg, nu înțelegem de ce. Sau înțelegem, dar nu avem voie să scriem despre asta decât dacă vrem după aceea să aruncăm hârtia pe care am scris. Așadar, România are stand de țară. Pe lângă invitata de onoare, Brazilia, și alte țări cum ar fi Congo și China (șase metri pătrați). Iată, zic, un lucru care merită notat și adus în atenția publicului. O instituție din România s-a ocupat de imaginea României și avem aici un stand de țară. Aceeași instituție a programat o discuție cu Mircea Cărtărescu (cel mai important scriitor român al momentului, nu?) vineri dimineața, când la târg nu era nimeni. S-a discutat despre traducerea Levantului în franceză, dar s-a discutat cam fără public.
[image image-id=”45400″ height=”400″ width=”400″ image-title=”carte”]
Mai aruncăm o privire pe imensul cearșaf cu planul expoziției, găsim din România și Editura Vinea, cu stand propriu. Acolo am fost invitat și eu, acolo mă voi duce. Standul nu arată rău, cărțile sunt multicele, în română și (bizar, dar despre asta scriem mai încolo) în franceză. Efortul de traducere s-a datorat domnilor Claudiu Soare și Miron Kiropol, doi scriitori români stabiliți în Franța care înțeleg să facă ceva și pentru cultura română, aproape gratuit din câte ne explică ei. Bravos!
Revenim la standul României. Oameni în costume albastru închis, multe fițe, public mai puțin. Câteva doamne se chinuie să vorbească în franceză pe scenă, deși în publicul care numără câțiva oameni sunt numai români. În fața standului, sub formă de baricadă, o mică librărie. Ne-am fi așteptat ca în acea librărie să găsim cărți în limba franceză, așa cum ne spusese în România domnul Bogdan Popescu, directorul CNC (Centrul Național al Cărții). Am fost induși în eroare. Librăria conține cărți de la Humanitas și Polirom, în proporție de nouăzeci la sută. Cărțile prezentate la Paris sunt cărți în limba română. Pretenția noastră, ca români, este una simplă: noi vrem ca publicul francez, brazilian și din alte țări să învețe limba română. În centrul standului tronează Andreea Esca și Tudor Chirilă, doi mari reprezentanți ai fenomenului literar românesc. Titlul uneia dintre cărți ne inspiră: Ce-am făcut…
[image image-id=”45399″ height=”400″ width=”400″ image-title=”carte”]
Mai găsim câțiva scriitori români. Iohannis, Vosganian. Or fi toți? Nu știm. Nu știm nici de ce nu găsim Eminescu, nici Blaga. Mai întrebasem asta și în alt articol, parcă. Numai Institutul Cultural Român știe, printr-o specie de cunoaștere care transcende cumva realitatea, de ce nu trebuie cu nici un chip să promovăm canonul literar românesc. Nu, literatura română tradusă în limba franceză se află într-un colț. Invizibilă. Neinteresantă. Numai pentru avizați. Lângă aceeași literatură română tradusă în franceză, deloc vizibilă, cărțile sunt așezate ca la bibliotecă, aliniate cu cotorul în sus, se află Cățelușul Șchiop, o operă literară a cărei valoare ne-a urmărit toată viața. Ne revizuim, din mers, atitudinea. Până la urmă, nu-i așa?, ce atâta Eminescu?…
Apoi, același Institut ne poate răspunde probabil la întrebarea: De ce nu promovăm tinerii în afara granițelor? Sunt ei lipsiți de valoare? România nu mai produce nimic, din punct de vedere cultural? Nimic mai neadevărat. Producție de carte există, tinerii scriu. Căutați, de exemplu, editurile Tracus Arte și Institutul Max Blecher, ambele complet invizibile în smogul infernal al Parisului din acest an. Dar de ce nu sunt promovate numele care publică la aceste edituri? De ce ne încăpățânăm să promovăm, la infinit, aceiași și aceiași oameni?
Acestea sunt răspunsuri pe care, probabil, trebuie să le așteptăm mult și bine. Așa cum am așteptat și chitanța scrisă de mână, scrisă în grabă pe un colț de masă, după ce am cumpărat, din pură curiozitate și pentru pasiunea de colecționar, o carte scrisă în limba română. De la Salon du Livre, din Paris.
Am plecat cu un vag gust amar. Ne-am fi așteptat la mai mult, s-ar fi putut face mai mult. S-ar fi putut face orice, de fapt, pentru suma exorbitantă pe care statul a plătit-o pentru respectivul stand. Noi rămânem cu întrebările și cu imaginea obsedantă a volumului cartonat cu Cățelușul Șchiop.
Felicitări, mii de felicitări. Promovarea Cățelușului Șchiop a reușit. Noi am rămas cu mintea șchioapă, cu un picior la fel de șchiop de atâta umblat, și deloc mai luminați cu privire la literatura română tradusă în limba franceză.
