Acest articol poate începe liniștit cu următoarea judecată de valoare: Woody Allen este nu numai un regizor de un succes nebun, un bărbat (minion) cu un succes absolut nesimțit la femei (superbe), ci şi un monument de erudiție, ba chiar un gen cinematografic în sine. Cu alte cuvinte, ai spus Woody Allen, ai numit o carieră fabuloasă sau poate chiar un cult. Gloria lui nu este egalată, de altfel, decât de continuitatea pe care i-a înregistrat-o cariera, întinsă altminteri peste decenii presărate cu războaie, dezastre naturale și, cu puțin efort, chiar cu bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Comparația aproape că nu e deloc forțată: cam ăsta e impactul pe care l-a avut domnul în cauză asupra istoriei cinematografiei, căreia, iată, în anul 2012 i-a oferit o nouă producție.
Filmul Din dragoste pentru Roma, căci despre el vorbim, rupe instantaneu convenția realistă printr-un simplu polițist din Cetatea Eternă care ne adresează un aparté. Dar, na, moș Woody e de școală veche, așa că acest procedeu al sfărâmării celui de al patrulea zid, ajuns la noi taman de la Chaplin via Fellini, e bine venit. Iar de-aici, firele narative se dezlănțuie în toată splendoarea imaginației junelui nostru aproape octogenar (!!!), pentru că instantaneu în Roma pătrund o tânără americană care se cuplează, cum altfel, cu o splendoare de gagiu care-i explică drumu’ ăl mai scurt spre Coliseu, o tânără pereche venită din provincie atrasă de sclipiciul marelui oraș și, ce să vezi, un Alec Baldwin aparent mai tânăr și mai înfloritor ca oricând, care joacă rolul unui arhitect cu veleități de înger demoniac. Situația însă de-abia acum se complică: părinții tinerei americane sunt nimeni alții decât Woody Allen însuși, alături de Judy Davis (pe care o știm din Naked Lunch al lui David Cronenberg), Penélope Cruz demonstrează că Allen e mai bun decât Almodóvar în momentul când intră într-un quid pro quo fabulos în viața tinerilor provinciali, Baldwin se erijează în conștiința malefică a unui gagiu fermecat de sex-appealul unei tinere nevrotice cu abilități de nimfomană hiper-intelectuală și, spuma spumei, momentul comediei maxime, Roberto Benigni ilustrează teoria formelor fără fond printr-un impiegat copleșit brusc de o faimă inexplicabilă, care nu face altceva decât să râdă în nas maniei showbizului italian de a face țânțar din orice armăsar care se scobește în nas la ore de maximă audiență.
V-am făcut capul calendar? Sper că nu, pentru că asta nu e tot. Plusând peste toată această nebunie, Allen reușește un moment de antologie a comediei în momentul în care, venit să cunoască părinții pretendentului la mâna (urâtei) sale fiice, îl cunoaște pe tatăl băiatului, un nene care, atenție, nu poate dezvolta vocea lui Caruso decât aflându-se în dușul lui de-acasă, unde tone de spumă și gel de baie curg peste el în vreme ce se freacă vârtos cu lufa. Vă imaginați ce urmează: pentru că personajul năstrușnicului nostru regizor e un fost director de operă aproape pensionat, singurul reviriment pe care îl vede este plimbarea acestui individ, exact ca vechii țigani români care duceau ursul la bâlci cu lanțul, pe la toate Scalele di Milano pe care vi le imaginați. Și nu oricum, ci cu dușul după el, pe scenă (!). Afară de asta, trebuie să remarcăm capacitatea bătrânului nostru comediant de a face comentarii subtile la adresa spectrelor politice care bântuie mentalul colectiv occidental (el iubește verzișorii, în vreme ce posibilul său ginere orgasmează la gândul sindicatelor profesionale), de a filosofa cu privire la statutul cuplurilor moderne, care nu-și găsesc împlinirea decât în dezastru sau copulări ocazionale cu spărgători de case, ba chiar de a oferi o frescă inegalabilă unuia dintre cele mai frumoase orașe din Europa, pe care Allen îl elogiază într-o poezie cinematografică unică, în același timp comică și nostalgică. Un film de văzut, mai ales pentru că băbăciunea comediei universale reușește nu numai să nu copieze nici măcar un Mel Brooks sau alde Zucker, Abrahams & Zucker, ci chiar să mute centrul romantic de greutate de pe umerii Parisului pe cei ai Romei. Iar ăsta nu e puțin lucru.
