Dacă Günter Grass l-ar fi cunoscut pe Jack DeJohnette, poate că atributele personajului său, Oskar, ar fi fost altele. Mă rog, capacitatea de a-i vrăji pe oameni cu tobița lui de tinichea ar fi rezistat, dar în ultimă instanță poate că ar fi devenit un personaj pozitiv. Ar mai fi rămas, desigur, strigătul acela infernal capabil, uneori, de a sparge sticla, dar, alteori, de a o şi transcende. Dar dacă ar fi să judecăm după concertul Jack DeJohnette Group de aseară, de la Sala Radio, acest atribut ar fi fost de asemenea suspendat. Iar asta, pentru că acest zeu al bateriei, care a făcut carieră alături de incredibilul Miles Davis, nu a apelat decât cel mult la șoapte pentru a ne convinge că six can turn into four. Dar când s-a pogorât asupra bateriei, foaia s-a schimbat decisiv, desigur, DeJohnette demonstrând că rămâne același ceasornic ultra-creativ și surprinzător chiar (sau poate tocmai din acest motiv) și dacă numără 70 de ani recent împliniți!!
Și, în fine, dacă ar fi să continui acest joc al imaginației, probabil că personajul lui Grass ar mai fi păstrat o similitudine esențială: aceea de a-și face adepți. Aceștia ar fi fost însă, toți, precum partenerii săi de aseară, la același nivel rarefiat ca un Everest muzical. Mă refer, desigur, la Rudresh Mahanthappa, un indian care a demonstrat că șerpii se pot îmblânzi și cu saxofonul, David Fiuczynski, un tip care făcea cumva chitara să șuiere, George Colligan, mâncător al pianul și al clapelor pe pâine, plus Jerome Harris, un negrotei care unduia notele bassului de ziceai că e o tipă proaspăt sedusă și abandonată direct pe scenă. Nu pot încheia fără să amintesc, normal, și de concertul din deschidere al trupei Iordache, condus de saxofonistul cu același nume. Faptul că a deschis la DeJohnette spune, sper, câte ceva despre muzica pe care o fac acești băieți.
