Anul 2012 va rămâne în istorie, și nu pentru că este apocaliptic, ci pentru că este definitoriu privind carierele super-eroilor americani. Anul ăsta cinematografia a reușit să-i „demasculinizeze” total pe majoritatea purtătorilor de măști și pelerine, cursul normal de acum încolo al poveștilor fiind să transforme personajele de comics în actori de telenovele și să-i vedem pe Acasă TV.
Cred că totul a început cu X-Men: First Class, lansat anul trecut, care a dorit să facă o incursiune în trecutul eroilor, deci și în viața extra-eroică. Un fel de „citește doar în Libertatea de mâine ce iaurt bea Wolverine când nu salvează planeta!”. Anul a început cu The Avengers, film care nu-ți prezintă evoluția coșurilor de pe fața Căpitanului America, dar este foarte pueril. Acțiune cu artificii multe, replici de se dau neuronii cap în cap și o poveste previzibilă. Apoi a urmat Batman care este foarte… uman. Atât de uman, încât ai impresia că preferă să-și piardă nopțile pe OTV, decât să salveze Gothamul. Care, apropo, e New York. Deci, un amalgam de realitate cu „hai să mai păstrăm câteva elemente” din poveste.
Și acum Spider-Man, refăcut cu Andrew Garfield, mult mai potrivit pentru un teen movie prost decât pentru rolul de erou îmbrăcat în spandex. Nici Emma Stone nu e cea mai convingătoare iubită de super-erou și mătușa May, spre deosebire de celelalte filme Spider-Man, are Alzheimer, ori realmente e o femeie simplă de la țară și nu crede nimic. Spun asta pentru că tot orașul poate să-și dea seama cine-i Spider-Man (nu că ar face asta), dar ea tot pare debusolată. Și da, replicile sunt în continuare proaste, de data asta lipsind și singurul element care-l făcea pe Peter Parker simpatic: umorul.
