Mi-am adus aminte zilele astea despre o zi oarecare în București, zi în care n-am avut stare și m-a pocnit curiozitatea. Mi-am întrebat atunci un prieten care-s motivele pentru care este mândru că-i român. Care-s ”faptele” sau ”particularitățile” naționale care ar justifica o astfel de mândrie. După ce a dat din colț în colț, mi-a răspuns. Unul din motivele enumerate a fost faptul că România nu a invadat niciodată pe nimeni. Ei, bine, la asta nu mă gândisem. Poate fi motiv de mândrie faptul (mai mult sau mai puțin discutabil) că România a stat cuminte în propriile granițe și nu a invadat (sau reușit să invadeze) pe nimeni, niciodată?
Îmi aduc acum aminte de un argument patriotic al thailandezilor. Ei sunt foarte mândri pentru că nu au fost invadați vreodată, asta e propaganda naționalistă servită aici cu orez și chili. Acest aspect este și el mai mult sau mai puțin corect, la fel ca toate argumentele istorice în general. Istoric totul e discutabil.
Ei, bine, aceste aspecte intră în antiteză cu următoarea hartă pe care am găsit-o .
Se pare că englezii au reușit de-a lungul timpului să NU invadeze doar 22 de țări. Thailanda e socotită la țări invadate, deci undeva istoria e povestită altfel. Nu vreau să discut aceste lucruri aici, dar mi se pare fantastic. Englezii au invadat peste 90% din suprafața globului. Nu toată deodată, nu au păstrat-o, dar nu asta e important.
Știu că zilele astea nu e frumos să generalizezi sau să discriminezi, dar de la a fi mândru că nu ai invadat niciodată, la a fi mândru că nu ai fost invadat niciodată și până la a pune mâna și a invada 90% din țările de pe pământ e ceva diferență, nu credeți?
De toate chestiunile astea mi-am adus aminte când l-am cunoscut pe Neil pe feribotul în care mi-am petrecut aproape două zile.
De la general, la particular
Neil nu are încă patruzeci de ani. Este englez, a avut o firmă de… ceva distribuție echipamente IT, din câte am reușit să înțeleg. A închis-o. Și-a închiriat apartamentul. A vândut tot ce mai avea. A desenat o dungă pe hartă. A luat bicicleta, a agățat de ea patru saci de bagaje și a decis să pornească într-o expediție pe două roți, expediție care o să-l ducă în jurul lumii, în zig zag, timp de patru ani.
Neil, după cum ziceam, și-a închiriat apartamentul și și-a desenat un buget lunar astfel încât să rămână lună de lună într-un mic profit. Adică rămâne cu bani după expediția asta.
Dar englezul nu s-a mulțumit cu atât. A căutat organizații non-profit de binefacere. A ales trei, după criterii bine definite. Să aibă programe pentru copii, să aibă programe legate de vindecarea nu știu cărei boli și să aibă programe legate de accesul la apă în țările africane, dacă-mi aduc bine aminte. Din cele trei a ales-o pe cea mai cunoscută. S-a dus la ei în vizită și a cerut un tricou și un cont. A făcut o pagină de Facebook. A decis ca această călătorie să adune bani, nu pentru el, Doamne ferește, ci pentru acea organizație non-profit. Adică pentru UNICEF. Targetul și l-a pus la 10,000 de lire englezești, când l-am cunoscut noi pe Neil adunase deja aproape 4,000.
Ei bine, pentru mine asta a fost prima lecție: englezul și-a organizat cum trebuie excursia. Bugetul de cheltuieli este sub încasări, are program, timeline, traseu, obiectiv cuantificabil, target. Omul lucrează ca să se țină în parametri, în toți parametrii. În fiecare capitală în care ajunge trimite un mail la sediul UNICEF și la ambasada Angliei. La sediul UNICEF mai cere un tricou și mai stă de vorbă cu cei de pe acolo, la ambasada Angliei solicită o întrevedere cu ambasadorul pe care, dacă îl primește, îl roagă să-i posteze proiectul pe situl ambasadei cu număr de cont cu tot pentru a-l ajuta în strângerea fondurilor. Într-un an și patru luni s-a întâlnit cu 5 ambasadori englezi și cu mult mai mulți ambasadori străini. I-au pus pagina de Facebook, pe situl a vreo trei ambasade. Nu-i mult, dar nici nimic nu e.
Ăsta e un om normal care are un apartament, l-a dat în chirie, s-a urcat pe bicicletă și a plecat. La sfârșitul călătoriei va fi văzut mai toată lumea, rămâne și cu ceva bani în cont (venituri – cheltuieli), acumulează experiențe cât pentru zece vieți, plus va fi adunat 10,000 de lire sterline în donații pentru UNICEF, ajutând astfel Dumnezeu știe câți copii.
Cum l-am cunoscut eu pe Neil
În Indonezia, pe feribotul dintre insula Batam și Jakarta (drum de treizeci de ore) eram cinci occidentali. Eu cu Laura, o americancă, un peruan și Neil, în contrapartidă cu peste 5,000 de indonezieni nevorbitori de engleză. Neil avea cabină la clasa a doua, noi patru ne-am înghesuit într-un colț al vaporului, la clasa a treia. Eu cu Laura, cum ne-am instalat, cum am înțepenit pe loc în așteptarea ajungerii la destinație. Mai mult de jumătate din călătorie am dormit-o. De două ori am scos nasul la aer pe punte, la o cafea.
Neil, în schimb, s-a pus pe explorat. În nici o zi a reușit să ”invadeze” toate locurile explorabile din feribot. A încercat toate ușile, a văzut toate punțile (șapte etaje, să ne-nțelegem), a descoperit restaurantele, cinematograful, barul și cabinele echipajului. Și-a făcut o hartă mentală cu tot vaporul. Sus, jos, stânga, dreapta.
Spre sfârșitul călătoriei apare Neil și ne zice: eu vreau să încerc să mă duc să văd cabina de comandă, se bagă cineva la aventura asta? Laura nici nu se gândește, americanca și peruanul aveau altele pe cap, eu: de ce nu, hai să văd cum o face și pe asta. Mă ia deoparte, mă duce în capătul celălalt al vaporului și-mi arată o ușă: ușa asta e singura pe care nu am reușit să intru, cred că pe aici se ajunge în cabina de comandă. Așa, și care-i planul? Păi stăm aici până apare cineva pe ușă, după care îi spunem că vrem să intrăm și să ne lase. În cap mi se derulează numai motivele pentru care nu va funcționa planul lui. Nu zic nimic. Bine, Neil, facem cum zici, hai să vedem ce iese. În rest ai încercat toate ușile? Da. Toate, de pe tot vaporul? Da. Ok.
Și stăm, și stăm. După vreo oră, m-am cam plictisit. A ieșit un singur indonezian pe ușa aia și nu știa o boabă de engleză. Îmi dau seama că stăm cam inutil acolo. Nu că mă deranja să-i ascult poveștile lui Neil de prin Rusia, de prin Mongolia, dar totuși. Îmi zice: hai cu mine că am alt plan. Merg. Și o luăm la pas întrebând în stânga și-n dreapta do you speak English până găsim un puști de vreo 18 ani care mai rupea două trei cuvinte pe engleză. Îi zice că vrem să vorbim cu căpitanul și să ne-ajute. Ăla se uită cu ochii mari la noi și ne zice: I don’t think you can. Neil îi zice să ne-ajute și să-ntrebe un membru al echipajului cum putem face.
Ăla se pune pe întrebat și din marinar în marinar suntem ghidați către security room sau ceva de genul ăsta: o cameră micuță și întunecoasă cu doi soldați cu kalashnikoave cu încărcătorul în armă și cu degetul lângă trăgaci. Indonezianului nostru încep să-i tremure nădragii pe el cum îi vede, ăia se îndreaptă de spate, pun armele mai la îndemână și încep să urle la puștiul nostru: BLBLBLBL!!???!?!
Cică ce doriți, se-ntoarce puștiul spre noi. Neil, țeapăn, cu fruntea sus: vrem să vorbim cu căpitanul. Eu eram pe jumătate întors să ies din cameră, puștiul face ochii mari, nu pot să le zic așa ceva, nu e voie. Soldații încruntați așteaptă traducerea. Neil îi zice: tradu-le. Le zice blblblbl… soldații cască ochii mari și ei și urlă iar la puștiul nostru. BLBLBLLB!!!!!!!!!!
Ăsta e aproape mort de frică și pe mine începe să mă ia un junghi. Soldații s-au ridicat în picioare. Cică nu se poate, nu e voie, să dispărem imediat ne zic soldații, traduce puștiul. Eu îl apuc pe Neil de haină și dau să-l trag afară din cameră. Neil: Zi-le să se ducă să-i spună căpitanului că vor doi turiști să vorbească cu el, să le prezinte puntea de comandă. Puștiul nostru mai că plânge, nu altceva. Le traduce. Soldaților le pică fălcile. Se uită la puști, se uită la noi, se uită la Neil. Se vede pe ei că au o dilemă, că n-au mai pomenit așa ceva. Dacă ar fi doar indonezianul, l-ar lipi cu un pat de armă, dar ce dracu’ faci cu doi occidentali. Cu ăștia cum te descurci? Pleacă unul dintre ei cu mers clătinat, de parcă l-ar fi lovit trenul, celălalt rămâne în picioare cu mâna pe patul armei, uitându-se la noi mirat. Din când în când aruncă o privire criminală către indonezianul nostru, gen pun eu mâna pe tine. Puștiul e aproape leșinat.
Într-un sfert de oră se întoarce soldatul plecat cu un al treilea soldat, mai mare-n grad. Ăsta ne zice zâmbitor, politicos. Puștiul traduce. Domnilor, căpitanul a zis, cu toată părerea de rău, că nu poate să vă primească acum. Nu e voie și e foarte ocupat cu ancorarea în port, în mai puțin de o oră trebuie să acostăm. Dacă ați fi venit mai devreme cu jumătate de oră, cu cea mai mare plăcere căpitanul v-ar fi prezentat puntea de comandă, dar acum trebuie să refuze. Căpitanul speră că la următoarea călătorie cu feribotul îi veți face onoarea să vă întâlniți.
Și pleacă. Puștiul nostru e făcut praf, se uită la noi cu o admirație mută. Soldații-s dezorientați, nu pricep ce tocmai s-a întâmplat. Neil îl ia pe puști de o aripă și plecăm. Neil e foarte dezamăgit.
Asta a fost a doua lecție pentru mine: eu pe feribot am văzut numai uși închise și soldați neprietenoși. Englezul a încercat toate ușile, a ignorat atitudinea soldaților și a vrut să treacă de ușile închise și să discute cu căpitanul. A vrut și a încercat până aproape a reușit. Poate ar fi reușit dacă s-ar fi mișcat puțin mai repede, dar nu e important. Important este spiritul lui curios, cercetător. Important e că a încercat să ajungă unde a dorit să ajungă. Important e că nu a lăsat pe nimeni să-l descurajeze. Important este că, până la urmă, într-un fel chiar a vorbit cu căpitanul (prin curier, dar totuși).
Pentru mine vaporul a fost un mijloc de transport. Pentru englez a fost o curiozitate, o aventură, un loc nou de explorat, o nouă încercare de a realiza… ceva.
Câți dintre voi ar fi încercat să pună mâna pe volanul unui vapor cu șapte etaje? Eu nu.
Am învățat de la Neil că locurile pe care le vizităm și lucrurile pe care le vedem sunt cu dublu înțeles. Un vapor nu e numai un mijloc de transport, o călătorie nu e numai un drum în care vezi lucruri și locuri. Pe vapor poți discuta cu căpitanul, în călătorie poți aduna 10,000 de lire pe care le poți dona unor copii necunoscuți care mor de sete și de foame într-o țară, în Africa. Am învățat că trebuie să mă uit în jur cu mai mare atenție, cu lucrurile și locurile te poți juca și le poți transforma în aventuri, în proiecte, în… orice. De tine depinde.
Care e ultima aventură la care ai participat?
PS: găsiți pagina de Fcebook a lui Neil și pagina unde puteți dona pentru a-i susține campania.
De asemenea, puteți citi sau reciti alte episoade din serialul Viața altfel.
