Să trăiești într-un stat de drept e greu, mai ales când ai 20 de milioane de euro în cont și vrei doar să fii lăsat în pace. Să nu mai întrebe lumea ce case ai, câte mașini ai, ce afaceri conduci și, eventual, câți funcționari publici ți-au mai răspuns la telefon. Așa începe epopeea lui Dragoș Anastasiu – omul de afaceri, consilier onorific și, mai nou, lider informal al mișcării „Jos cu declarațiile de avere!”.
Într-o țară unde până și anvelopele se declară fiscal (dacă nu ești pe listă, nu exiști!), vine domnul Anastasiu și ne învață cum e, de fapt, civilizația: cu cât știi mai puțin despre cei care conduc, cu atât e mai bine. E o formă de protecție spirituală, să nu te doară capul.
Domnul Dragoș – fost medic, fost german, fost în Delta Dunării cu barca privată – a fost numit consilier onorific de către interimarul Bolojan. Apoi a fost păstrat și de Nicușor Dan, semn că transparența nu e tocmai punctul forte al niciunei administrații. De altfel, e singurul consilier onorific care apare și dispare în documente ca Houdini în hârtii oficiale. Dacian Cioloș și alți „onorifici” au fost scoși pe ușa din dos, dar domnul Anastasiu? Nu. El rămâne. El e ca tămâia la Cotroceni – mereu prezent, dar nimeni nu știe exact cine l-a adus.
Și pentru că a prins încredere, a zis și el ce-l doare: că nu poate aduce oameni competenți din mediul privat la stat. De ce? Pentru că aceștia trebuie să-și declare averea. Halal stat! Ce om sănătos la cap ar vrea să spună câte apartamente are și cu cine a câștigat ultimul contract public?
Și uite-așa, în timp ce Dragoș Anastasiu vorbea la Prima News despre cum ar trebui „să scăpăm, naibii, de tâmpenia asta cu declarațiile de avere”, Curtea Constituțională, într-un moment de iluminare aproape divină, decide că da, așa e! Declarațiile sunt prea intime. Nu e treaba poporului să știe pe ce-și plimbă primarul copilul sau cu ce brand de ceas intră în birou directorul de instituție. Că dacă poporul știe, o să comenteze. Și atunci cum mai muncim eficient în administrație?
Coincidență? Desigur. Nu putem insinua că un consilier prezidențial, aflat la doar trei zile de o decizie CCR, ar fi știut ceva. În România nimeni nu știe nimic, totul se află retroactiv, inclusiv cine e președinte.
Dar problema e alta: domnul Anastasiu nu e doar un om bogat cu opinii. E un om bogat, apropiat de PNL, cu acces la decizie și influență. Când un astfel de om spune că vrea să se termine cu transparența, și apoi se întâmplă chiar asta, începi să te întrebi dacă democrația mai e întreagă sau doar decorativă.
CCR a tot luat decizii ciudate în ultimii ani: a anulat anchete, a închis ochii la incompatibilități, a spus că averile trebuie tratate cu respect, ca în bancurile cu „ai ceva de declarat?” și răspunsul e „numai la ANI, în privat!”. Până recent, PSD era de vină pentru toate. Dar acum, uite cum și PNL se descurcă: nu mai e nevoie de influență directă, e suficient să ai un consilier care vorbește la televizor și trei zile mai târziu primești o decizie constituțională ca-n vis.
Și cum se apără domnul Dragoș? Cu un calm nemțesc: „Am spus-o în nume propriu, nu în numele Președinției”. Ah, păi dacă e așa, ne liniștim. E exact ca atunci când un director spune că vrea să concedieze jumătate din firmă „doar așa, ca idee personală”.
Dar de ce să ne agităm? În fond, domnul Anastasiu nu cere decât normalitate. Să putem trăi într-o țară unde funcționarii nu sunt hărțuiți de ochii cetățenilor, unde afacerile se fac discret, iar consilierii nu sunt deranjați de întrebări. O țară în care statul există doar ca să valideze inițiativele private. O utopie antreprenorială.
Și dacă se întâmplă să mai crească un pic corupția, asta e. Se mai întâmplă. Important e să nu mai știm nimic. Să nu ne băgăm. E treaba lor, dom’le. Cum a zis și domnul consilier: „Să scăpăm, naibii, de tâmpenia asta.”
Poate că are dreptate. Poate chiar trebuie să scăpăm. Dar nu de declarațiile de avere. Ci de ipocrizie. De influență fără răspundere. De democrația mimată.
Și poate, dacă tot vine o nouă administrație, ar trebui să scăpăm… naibii… de consilierii onorifici.
