Aș putea să scriu aici șiroaie întregi de cuvinte în care să compar noul „Thief” cu jocurile mai vechi din serie. N-ar ieși foarte bine, pentru că la sfârșitul anilor ’90, când a apărut „Thief: The Dark Project”, bugetele erau mai mici, deci riscurile pe care creatorii de jocuri puteau să și le-asume erau mai mici, iar grafica era mai simplă, deci puteai să te concentrezi mai mult pe mecanici complexe de joc. Mai mult, puține producții sunt mai bune decât primele două apariții din serie, iar faptul de a nu te ridica la valoarea lor nu înseamnă că ai făcut un joc slab, ci unul „doar” al dracului de bun. Din fericire, pentru un joc cu buget mare din 2014, „Thief” reușește să facă câteva lucruri interesante, puțin explorate în climatul gaming-ului contemporan. De exemplu, acum îi înțeleg mai bine pe spărgătorii de apartamente. Chiar e satisfăcător să intri prin efracție în casa cuiva, să șutești tot ce sclipește și apoi să te faci nevăzut – totul în timp ce proprietarul doarme ca un pui. Îmi și imaginez ce față o să pună a doua zi și râd – în lumea virtual poți să mai pui pauză la moralitate din când în când și doar să te distrezi. În caz că nu v-ați prins din titlu, „Thief” este un joc despre ciordeală. Mă rog, și despre dictatură, boli, prietenii și tâmpenii supranaturale, dar astea contează mai puțin. Important este să te furișezi prin întuneric, să-i mai dai câte una în cap unei gărzi neatente ca să-ți ușurezi traseul și să furi cât mai multe lucruri de valoare. Partea astea le iese atât de bine celor de Eidos Montreal (studioul din spatele jocului), încât atunci când încearcă să-ți mai spună din poveste prin secvențe de acțiune plictisitoare sau puzzle-uri banale, parcă îți vine să-i tragi un pic de urechi. De mult nu am mai jucat un joc la persoana întâi care să se chinuie atât de mult să simuleze ideea că vezi prin ochii unui om, nu că ești pur și simplu o cameră video care plutește aiurea prin aer și cu care personajele din jur țin neapărat să poarte un dialog. Când te uiți în jos chiar îi vezi corpul protagonistului, Garrett, iar fiecare interacțiune cu un lucru din joc prespune că Garrett chiar întinde mâna, atinge și ia obiectul respectiv. Accentul pus pe fizicalitatea personajului principal contribuie decisiv la senzația că faci parte din lumea aia virtuală și cred că e o tehnică ce ar trebui folosită de mai mulți dezvoltatori. Nivele ar putea fi mai mari și mai complexe, mai ales dacă e să mă uit la jocurile vechi, dar pentru epoca în care trăim, „Thief” îți pune mintea la contribuție mult mai mult decât majoritatea simulatoarelor de furișeală de pe piață, ca să nu mai vorbesc de shootere stupide gen „Call of Duty”. Trebuie să te uiți după capcane sau butoane secrete, să forțezi încuietori, să fraierești gărzi și multe altele. Mai mult, violența nu-i recomandată, mai ales pe nivelele mari de dificultate, unde poți să ți-o iei foarte ușor de la paznici. În concluzie, sunt surprins că noul „Thief”, deși este făcut de o altă echipă, este un joc chiar bun. Chiar îmi dă speranță că, dacă nu-mi iese treaba cu jurnalismul, mă așteaptă o carieră promițătoare de șuț de buzunare și spărgător de apartamente.
