Greu mi-am putut da seama, și foarte târziu, că România este într-un fel o mare Insulă a iubirii, show-ul de televiziune, și că Mireasa, un alt show tv, își are rădăcini adânci în politica dâmbovițeană. Păi, măi oameni buni, ia așezați-vă comod în fotoliu sau pe bancă sau pe scaunul din metrou sau pe scaunul din restaurant sau pe cel la care și împăratul ajunge pe jos, pentru că revista noastră este citită pretutindeni, și băgați la cap.
Așadar, noi avem acum un mire și o mireasă, adică avem un PSD și un PNL, uniți la bine (binele lor) și la rău (răul nostru), în numele stabilității (un cuvânt golit de sens), hotărâți să-și facă casă de piatră (construită firește de Simion), casă care să dureze încă patru ani, după care încă patru și tot așa, după modelul clasic din politica românească antebelică și antebelită, când liberalii și țărăniștii se roteau la putere cum s-au rotit prim-miniștrii Ciolacu și Ciucă. Și căsnicia merge la început bine. Ciucă se ocupă de casă, mai deretică, mai face câte o mâncărică bună ajutat de Dinescu, mai spală rufe, în vreme ce Ciolacu se ocupă cu întreținerea casei. Există, ca în orice căsnicie, și certuri, se mai bălăcăresc, se mai înjură, se mai rareșbogdănesc, se mai mihaitudosesc, își mai trag și câte o scatoalcă, însă toate acestea se termină întotdeauna cu sexul de împăcare. Care este dulce ca mierea, doar este sex bugetat. Doar am fost pe liste comune, nu? Tot în numele stabilității. Că după aia mai jucăm o leapșa pe ouate sau un lapte gros, asta e așa, să mai aibă prostimea de ce să se bucure. Dar căsnicia este căsnicie: nu am nevastă de lăsat, nu am bărbat de lăsat.
Cu timpul, apar însă și ispitele, iată, acum cea a Cotroceniului. Căsnicia începe să scârțâie. Ciucă ajunge să-i citeze lui Ciolacu din cartea pe care a scris-o și care, spre nedumerirea lui Ciolacu, nu este o carte de bucate: „Dacă eu aș fi fost tu, nu aș fi stat măritată cu mine”. Cum să reziști însă ispitei, mai ales când mai există o mulțime de pretendenți?! Și cei doi soți pornesc o ceartă care s-ar putea termina cu un divorț. Doar că partajul nu este deloc pe placul vreunuia din cei doi. Să pleci de la putere, ca mireasă, înseamnă să-ți pui toți primarii în cap, plus 90 la sută din partid. O rudă a miresei chiar precizează: Și ce dacă te scuipă-n cap? Și ce dacă te târăște în noroi? Și ce dacă dă cu tine de toți pereții? Fără tine, pierde tot.
La rândul lui, mirele primește și el sfaturi: Da, te-a înșelat, s-a culcat cu altul, da, ți-a ars mâncarea și o doare capul în fiecare seară. Dar dacă o lași să plece, cu cine mai… vorba aia?!
Și iată cum nici măcar ispita cea mai mare nu reușește să despartă acest cuplu pe care, vă asigur cu mâna pe Constituție, o să-l avem până la adânci bătrâneți, căci, nu-i așa, avem război la graniță, criza mondială bate la ușă, e nevoie de stabilitate, e nevoie de predictibilitate.
Sexul de împăcare rezolvă totul. Acolo, în budoarul lor, mirele și mireasa hotărăsc măsurile care trebuie luate, în așa fel încât să bareze drumul oricărui pretendent la ispită. Și vorbesc cu nașul de la o televiziune, cu nașa de la alta, cu cumătrul de la un ziar, cu cumătra de la altul să scoată scheletele din dulapuri și să le pună pe tarabă. Cât privește scheletele din dulapurile lor, mai domol.
Ceea ce nu se vede la televizor este că înțelegerea dintre PSD și PNL este făcută, este pecetluită. Este betonul cu care cele două partide și-au construit casa de piatră. Nu pentru că avem război la graniță, nu pentru că avem criză, nu pentru stabilitate, ci pentru că puterea și banii trebuie să rămână în Familie. Ispita de la Cotroceni și ispita de la Piața Victoriei trebuie și ele să rămână în Familie.
Prin această înțelegere secretă asistăm la cel mai periculos atentat la democrație, în numele unei stabilități iluzorii. Dar dacă în antebelic aveam drept corifei ai înțelegerii un Maniu și un Brătianu, acum avem un Ciolacu și un Ciucă. Atunci când istoria se repetă, ceea ce a fost tragedie devine comedie. Dar o comedie care poate avea un final lamentabil. Insula izbirii cum vor cele două partide să ne facă să credem este de fapt o autentică insulă a iubirii. Firește, nu între cele două partide, ci a iubirii de bani și de putere. Iar de zestrea asta nu trebuie să apropie nimeni din afară.
Și iată cum România a devenit o afacere de Familie. Oameni buni, de câte ori se mai intonează imnul României, nu mai duceți mâna la inimă, duceți mâna la ochi și ștergeți-i bine, poate, poate va dispărea ceața din ei!
