Revenit deja extenuat dintr-o prelungită vacanță ce a durat tot anul școlar trecut, bașca vacanța de vară – căreia Klaus nu-i spune ”vacanța mare”, căci la el toate vacanțele sunt mari – Herr Prezident a ținut să fie prezent la ceremonia de deschidere a noului an universitar, înainte de a pleca iarăși într-un scurt concediu până la Crăciun. La Timișoara, unde s-au desfășurat ostilitățile, domnul Iohannis a rostit mai multe cuvinte decât a făcut tot restul anului, până acum, depășindu-și categoric recordul personal, stabilit pe 1 ianuarie, când ne-a adresat tradiționalul ”La mulți ani!”.
Pe lângă banalitățile și bla-bla-urile tradiționale, pe care orice politician, de pe orice meridian, le dă pe goarnă în fața unei audiențe de studenți – trebuie să învățați, trebuie să deveniți cetățeni de nădejde a acestei țări, trebuie să-i faceți pe părinți mândri de voi etc, etc, Iohannis a spus însă și câteva fraze care i-au uimit pe cei prezenți. Distinsul profesor de Fizică nu i-a îndemnat pe studenți să-i calce pe urme și să se procopsească și ei cu șase case și o pereche de genunchi frumoși alături, nici să devină medici, ingineri, cercetători, ci i-a sfătuit, practic, să nu facă nimic. Adică să intre în politică. ”Intraţi, vă rog, în partide. Cum vreţi să dispară acei dinozauri cu discursuri retrograde, dacă nu vine nimeni din urmă? Ei ocupă un loc mare, fac o umbră mare, micşoraţi-o!”, i-a îndemnat el pe junii învățăcei, cu lacrimi în ochi aproape.
Evident că, după un asemenea discurs, multor studenți le-a surâs ideea de a face pe meteoritul și a le veni, astfel, de hac dinozaurilor care ocupă o umbră foarte mare – numai uitați-vă la cât a crescut Ponta în cur în ultimii doi ani și o să vedeți că, într-adevăr, lasă o umbră imensă. Probabil că unii chiar s-au gândit serios la îndemnul lui Iohannis și și-au zis ”Da, frate, partikip! M-am uitat destul la filme porno prin cămin, e vremea să mă mai uit și de pe băncile Parlamentului”. Cum noi, academicienii, am fost mereu alături de tineretul studios al patriei, ne-am gândit să le oferim amatorilor de politică unele sugestii utile, referitoare la partidele la care ar putea intra.
Ce-i drept, nu-i chiar ușor să intri într-un partid. De pildă, din câte am înțeles, ca să intri în PSD trebuie să dai, mai întâi, o probă de lucru, constând în ciordirea unui portofel pe linia studențească 106, pe considerentul că, dacă reușești să-ți furi colegii de studenție, sigur o să-ți poți fura și alegătorii. De asemenea, o altă condiție necesară ar fi să fi luat bacul la cel puțin 30 de ani, ca Robert Negoiță, ori chiar mai târziu, ca Marean Vanghelie. Dacă îndeplinești aceste condiții, ești deja cu un picior în PSD, însă mai trebuie să aduci dovada că ai copiat la cel puțin o lucrare de control la mate, în clasa a patra. În fine, un important criteriu de departajare ar fi să ai mulți răposați în familie. Dacă-ți trăiesc bunicii, unchii, străbunicii și toate mătușile Tamara, posibilitatea de a fi primit în PSD e destul de redusă. Dacă însă, vorba aceea, n-ai mamă, n-ai tată, ai toate șansele să devii și șef de partid, ca Dragnea, într-o bună zi!
Nici la PNL criteriile nu sunt mai blânde. În primul rând, trebuie să dovedești că le ai pe-astea cu liberalismul. Adică să fi făcut cel puțin zece afaceri pe cont propriu de care să se fi ales praful, să fi falimentat cel puțin cinci firme și să fi făcut o singură afacere de succes, și aia cu statul. Pentru că PNL este un partid modern, care pune accentul pe egalitate, dacă ești fată aici ai mai multe șanse să te impui decât în alte partide. Mai ales dacă ești blondă, nu pricepi bancurile cu Alinuța, în schimb iubești la nebunie bărbații însurați.
Pentru că nici UDMR-ul nu mai e ce-a fost, ca să intri în această organizație nici nu e nevoie să fii ungur. Trebuie doar să te doară în cot de drapelul românesc, să nu știi nici două versuri din ”Deșteaptă-te, române” și să vorbești foarte prost limba română, eventual să scrii și cu ”mia-m”, ”îț-i” sau ”noi sântem ânpreună”. Ceea ce, având în vedere nivelul de incultură din învățământul românesc, face ca înscrierea la UDMR să fie deschisă, practic, multor studenți – nu neapărat de la ”parti”. Ca să intri în ALDE, proba de foc, ca să zicem așa, e chiar intrarea. Dacă ești atât de șmecher încât, în condițiile în care mai sunt vreo o mie de studenți-candidați înaintea ta la coadă, tu să le-o iei prin față și să intri primul, e clar că ai stofă de liberal sadea! În plus, trebuie să ai motocicletă acasă, să mergi cu viteză și să fii foarte arogant: când colegii de cămin se plâng că în cameră sunt șobolani și gândaci, tu să îi iei de sus: ”Dar ce vreți, bă, să vă fac și hotel?” Oricum, nu te culca pe o ureche: chiar și așa, mai ai mult de tras până să devii membru de partid: dacă până în anul trei de facultate n-ai divorțat deja de cel puțin patru neveste, nu spera să faci carieră în partidul domnului Tăriceanu!
La PMP, condițiile de intrare sunt la îndemâna tuturor: dacă îți place să bei whisky cu gheață, dacă îți plac femeile și te adresezi colegelor cu ”păsărikă”, iar colegilor cu ”băi, găozarule”, poți fi membru de bază. Ca fată, ca să intri în PMP trebuie să-ți placă neapărat parfumurile scumpe, gențile de firmă și fericirea. Dacă mai știi și vreo doi-trei psalmi și ai buzele țuguiate de la pupat moaște, carnetul de membră e al tău, fată! Să intri în PRU e și mai simplu: nu ți se cere decât să știi să scuipi. Vezi un țigan pe stradă, îl scuipi. Vezi un ungur, îl scuipi. Vezi un refugiat arab, îl scuipi și pe-ăla. Și dacă-ți mai rămâne scuipat și pentru un homosexual, Mirel Palavra poate să-și facă bagajele: ai dovedit deja că ești mai bun ca el. Ai putea, desigur, să mergi și la USR, dacă dovedești că ai barbă de hipster (poți fi și fată, aici e egalitate de sexe!), salariu de corporatist și știi să cânți bine la pet pe asfalt cunoscutul refren ”Uniți Salvăm Roșia Montană”.
Dar cel mai bine, dragă studentule, fă bine și înscrie-te în partidul fără frontiere al diasporenilor. Cu trei milioane de voturi, partidul ăsta ajunge lejer la guvernare, dacă se prezintă la alegeri, desigur. Și așa o să ai ocazia să scapi de dinozauri și să-i faci pe ei să emigreze în Congo, Burundi sau Botswana, dându-le suficiente bancnote locale cât să-i saturi odată!
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 14 (1213) – 10-23 octombrie 2016
