Mi se întâmplă adesea să nu dorm nopţile, încercând să-mi răspund la întrebarea „de ce nu m-a salutat X?”. Pornesc întotdeauna de la premisa că avem cu toţii un cod comun de valori, în care învăţăturile obsesive ale mamelor noastre „să saluţi pe toată lumea” se găsesc chiar pe prima pagină a respectivului cod. Atunci când X, oricine ar fi el sau ea, trece pe lângă mine şi nu mă salută, îmi dezvolt în minte, încă o dată, ideea că vina e a mea şi că sigur am făcut ceva de Universul a ales să mă ignore… iar.
Încep să pândesc personajul şi încerc să-i smulg din priviri ticălosul motiv pentru care nu mă salută! X trece relaxat, privindu-ma cu aerul că nimic nu s-a întâmplat. Asta mă îndârjeşte şi mai mult! E drept că sunt genul care piteşte cheile în frigider, dar cu toate astea nu-mi amintesc să fi trecut vreodată pe lângă cineva fără să fi dat bună ziua. Nu pentru că aş fi excesiv de politicoasă, dar mi s-ar părea că, procedând altfel, n-aş mai asculta-o pe mama!
Când, în sfârşit, într-o dimineaţă, X salută, dar nu pe mine, ci pe oricine s-ar afla în stânga sau dreapta mea, disperarea-mi prinde accente violente. Deci chiar are ceva cu mine!!! Mi-e frică de o confruntare directă în care n-aş putea părea altfel decât ridicolă şi aleg metoda batistei albe fluturate a pace, aşa încât îmi propun să salut eu mai tare, să zâmbesc mai frumos şi să fiu infinit mai simpatică decât de obicei. Gura lui X rămâne încleştată într-un rictus înţepat.
Ăla-i momentul în care toată eleganţa, manierele şi buna mea voinţă se sting într-un salut scrâşnit cu ură printre dinţi „Bună ziua, căciulă, că nu mai are nimeni gură!”. X mă urăşte pentru că mi-am dat seama că nu m-a salutat, iar eu nu pot decât să mă urăsc că-mi pasă de salutul lui şi, cu ultimele zvâcniri de educaţie, mă abţin să-i strig să şi-l îndese undeva!
