În fiecare dimineaţă o găsesc stând cuminte la metrou. Se aşază strategic, stă acolo unde căldura-i mai puternică şi nu o trage curentul. Apropo, aţi băgat de seamă că expresia „a te trage curentul” nu are corespondent în nicio limbă de circulaţie internaţională? Mă rog, e altă poveste, poate dezvoltăm altă dată subiectul ăsta arzător.
Are nişte şoşoni care seamănă nepermis de mult cu nişte UGG-uri, jignind o modă care dăinuie de prea mulţi ani şi nici că se dă dusă de aici, şi un batic negru legat peste un fes. De altfel, fetele care ar putea să-i fie strănepoate îi aruncă priviri răutăcioase. Sunt şi eu de acord cu ele, pentru a purta cizmele alea ar trebui să existe o limită de vârstă. Adică dacă tot nu putem convinge fetele că încălţările respective arată ca nişte dihori puturoşi, măcar să le limităm efectul nociv. Puştoaicele le pot purta liniştite, sunt oricum la vârsta la care cozile laterale, de ponei obraznici, nu le fac încă să arate ridicol şi, oricum ar fi, au o viaţă înainte pentru a uita excesele tinereţii.
Molfăie leneş un covrig. Văzând-o simt nevoia să-i dau un leu „pentru o pâine” şi mă opresc mereu uşor nedumerită în faţa ei… rezolvă integrame. E concentrată şi pricepută, pixul roşu îi aleargă sprinten pe hârtie. Mă hotărâsem totuşi să renunţ la ideile preconcepute şi să-i dau leul. Ce, parcă toţi cerşetorii din Bucureşti trebuie să fie îmbrăcaţi în zdrenţe şi să aştepte în frig, ghemuiţi, un semn de milă. Poate e o strategie hoaţă de marketing, vezi personajul în etate rezolvând integrame, te gândeşti că a fost şi el cineva cândva, dar soarta crudă l-a redus la o pensie mizeră şi, iată, e gata povestea pentru care mâna întinsă va primi pomana. Ca-n Filantropica, desigur.
În spatele ei stau îngrămădite nişte sacoşe. Probabil că nişte oameni milostivi i-au adus câte ceva de-ale gurii şi mă înduioşez gândindu-mă că are suficiente provizii pentru întreaga săptămână. Dar nu-i aşa, observ că vin diverşi cetăţeni care-i lasă câte o sacoşă în grijă, îi şuşotesc ceva şi pleacă. Alţii, dimpotrivă, pleacă ţinând grijulii de toarte câte o misterioasă încărcătură. Toţi îi strecoară în buzunarul gecii de fâş albastru câte un ban, dar nu văd cât şi mă exasperează că nu înţeleg de ce. Gestul în sine are importanţa smerită a plasării şpăgii în halatele juraţilor pe Hipocrate.
Spectacolul îmi stârneşte curiozitatea într-un aşa hal, că zilnic sunt pe punctul de a-mi rupe gâtul pe scările de la metrou, tot pândind un gest cât de mărunt care s-o dea de gol. Sacoşele sunt prea mari pentru ca bunicuţa nevinovată să nu fie lichidată de mafia columbiană înainte de a apuca să traficheze mai serios, aşa că alta trebuie să fie explicaţia. Pe pensionarii care iau toate exemplarele din ziarul gratuit ca să le ducă şi vecinilor de bloc îi ştiu bine şi îşi apără prea bine afacerea ca să-i cedeze ei măcar o pagină , deci cade şi varianta asta.
Singura explicaţie logică pe care o găsesc plauzibilă e o mică „afacere”. Sunt atâţia printre noi care au mereu nevoie de un comision, iar puţinul timp liber zilnic nu le permite rezolvarea cu forţe proprii. Firmele de curierat nu par întotdeauna suficiente şi nici dispuse la oferte de criză. Transportul costă, combustibilul se scumpeşte, profitul se restructurează. Bătrânica nu are probleme de genul ăsta, iar preţul depozitării în gestiunea proprie e în limite decente şi uşor elastice. „Afacerea” e profitabilă pentru toată lumea, costurile investitoarei sunt minime, adică integramele şi covrigul. Bunicuţa îşi rotunjeşte binişor veniturile şi iată cum, în loc să-şi agraveze reumatismul făcând pe pinguinul în faţa guvernului, s-a adaptat cu succes micii noastre economii de piaţă. Bine că nu s-a legalizat propunerea cu pârâciunile în masă la Fisc, mă gândesc că băbuţa ar fi fost umflată de mult, că doar trebuie să înceapă şi în ţara asta cumva lupta cu ticăloasa evaziune fiscală!
Exclusiv Online
