Îmi e clar un lucru! În timp ce ăia de afară se pregătesc de când lumea şi pământul să deprindă zâmbetul şi atitudinea care să-i facă pe clienţi să se simtă alintaţi, mângâiaţi, adulaţi şi, mai ales, dispuşi să-şi golească buzunarele în semn de recunoştinţă faţă de această trataţie, noi facem exact pe dos! Adică ne pregătim tot de atâta timp pentru un singur lucru, să deranjăm cât mai puţin posibil şi suntem dispuşi să ne golim buzunarele în semn de recunoştinţă pentru oricine ne administrează o doză cât mai mică de sictir! Ne pregătim aşadar să fim clienţii perfecţi!
Eu, spre exemplu, intru în orice magazin cu emoţii şi speranţe legate nu doar de marfă, cât mai ales de vânzătoare. Dacă răspunde la salut e semn că relaţia începe cu dreptul, dar asta nu înseamnă că nu se poate încheia cu stângul. Dacă se face că nu aude şi se uită chiorâş e semn că e afurisită şi o să-mi facă din experienţa cumpăratului un exerciţiu nefericit, dar, călită cum sunt, înaintez curajoasă.
Ştiu că depinde numai de mine ca tot ce urmează după salut să fie cât mai puţin dureros pentru mine, şi pentru asta e esenţial ca totul să fie cât mai puţin solicitant pentru ea. Aşa că pun cât mai puţine întrebări, cer o mărime mai mare sau mai mică numai după ce mi-am dat seama că din surplusul de material mi-aş putea face două piese vestimentare sau că, dimpotrivă, oricât m-aş înghesui n-o să încap niciodată decât în mâneca unui XS. Dacă nu e vorba de îmbrăcăminte, nu cer nicio informaţie, mă dumiresc eu cumva acasă. Ăsta-i şi motivul pentru care mi-au trebuit doi ani să înţeleg că robotul de bucătărie avea nişte funcţii ascunse şi absolut miraculoase care m-ar fi scutit de multe momente jenante. Cum spuneam, nu descos, nu iscodesc, nu chestionez, n-o pun să facă nimic ce-ar implica deplasarea ei cu un centimetru la stânga sau la dreapta tejghelei ei. Oricât de încruntată ar fi, îmi pun nasul de paiaţă şi fac eforturi să-i fiu simpatică, să-i smulg un zâmbet de pe mască. Pot să recunosc, fără să mimez modestia, că-mi iese aproape de fiecare dată. Da, dar m-am antrenat mult pentru asta şi mi-am înghiţit porţia mea de feţe acre, replici nesimţite, mărfuri trântite în faţă şi funduri întoarse obraznic. Mi se întâmplă chiar şi acum, dar asta numai din vina mea! Ceva trebuie să fi făcut să merit asta!
Aşa că eu cred c-ar trebui să ne potolim să-i mai lăudăm atâta pe vânzătorii de afară, cu plecăciunile lor plictisitoare şi atitudinea lor de căţeluşi serviabili, şi să ne concentrăm asupra noastră, să ne cenzuram pretenţiile necuviincioase şi să ne perfecţionăm până într-atât, încât orice vânzător să poată exclama: ăsta-i clientul perfect! Haideţi, puţină ambiţie, vă rog! Nu-i chiar aşa de greu!
