Gata, România e hotărâtă: anul ăsta ne facem de râs la Eurovision cu trupa Mandinga și a lor piesă „Zaleilah”. Mă bucur. Sunt sincer satisfăcut de faptul că în fiecare an avem de ales o piesă groaznică din alte 15 asemănătoare. Asta se numește ambiție și consecvență.
Cică industria muzicală românească e înfloritoare. Suntem zei peste hotare, rupem cluburile în două cu Inna, Alexandra Stan și alții, dar când vine vorba de Eurovision zici că-i rost de înmormântare. Piese lălăite ori veselie din ciclul „mi-a furat banii din geantă, bine că nu m-a violat”. Până și grupul ăla de băbuțe din Rusia este mai autentic și mai captivante decât… orice e legat de muzica românească prezentată la Eurovision.
Recunosc, am văzut doar finalul preselecției, moment în care solista trupei Mandinga falsa piesa care o să ne reprezinte la Baku și când Constantin Trofin îi atrăgea atenția lu’ domnu’ compozitor Costi Ioniță să își dea jos ochelarii de soare. Chelios, Ioniță nu și-a dat seama că cei din jurul lui trebuie să poarte ochelari de soare. Radia geniul artistic. Restul pieselor le-am ascultat pe internet pentru a mă convinge că niciuna nu era bună.
Ne ducem la Baku pentru a avea de unde să ne întoarcem. Mergem acolo nu să câștigăm, ci să iasă puțin mai bine în comparație cu alți ani. Și cel mai important, cui îi dă Rep. Moldova 12 puncte? Oare anul ăsta ne unim muzical cu frații de peste Prut?
Problema pieselor românești, din aproape toți anii, este că nu sunt bune. Simplu. Sunt prea de radio comercial, genul de zdrăngăneli care sunt puse șase luni în heavy-rotation și apoi mor uitate în puțul amintirii. În timp ce alte țări aleg piese ce rezistă ani de zile și oamenii le poartă în mp3-uri, noi alegem și fabricăm numai „hituri ale verii”.
În încheiere,
Cine-mi poate spune, oare, ce-i Zaleilah, frățioare?
