Aparţin generaţiei care-şi făcea temele şi-şi încălzea sufletul la flacăra timidă a lumânărilor rămase de la vreun botez. În vremurile alea curentul se oprea mai repede decât reuşeai să-ţi obişnuieşti ochii torturaţi de bezna grea, cu lumina becului. Caietele mele erau pline de stropi de ceară şi cerneală, că după ce mi-am uitat stiloul chinezesc în bancă, soarta potrivnică m-a blestemat să scriu numai cu Flaro şi să împroşc cu tuş tot ce prindeam. Nu vă povestesc despre timpurile alea nici ca să mă laud şi nici ca să mă scuz, doar că de atunci am rămas cu nişte sechele, scrisul urât, o dâră de romantism şi-o frică de întuneric mai îngrozitoare decât teama de şobolani.
Pentru că nu câştig niciodată nimic şi sufăr cumplit din cauza asta, Universul s-o fi gândit să-mi facă puţină dreptate, dar nu ajutându-mă să câştig milioane de euro la loto, aşa cum ar fi fost corect, ci aducându-mi în dar o tâmpenie de voucher. Sigur, o să spuneţi că-s nerecunoscătoare şi că o reducere din ceva e mai bună decât totul din nimic.
Am primit o reducere la o cină într-un restaurant în care se mănâncă doar pe întuneric. Ca să-i fac în ciuda Universului pus pe glume proaste, mi-am luat de mână o prietenă care se relaxează ascultând Marilyn Manson, deci pregătită pentru orice experienţă extremă, şi am hotărât să mă bucur liniştită de chilipir.
La început a fost frumos şi lumină cât să putem comanda ceva dintre cele şase chestii care nu se scurg, nu pică şi nu sar din farfurie. Apoi chelnerul ne-a condus, prin beznă, la masă, ne-a ajutat să ne ridicăm de pe unde căzusem şi să ne aşezam, în sfârşit, pe scaune. M-am bucurat nespus că pe masă erau doar linguri, că nebuna tot ameninţa să-mi scoată ochii c-o târâsem acolo. Mâncarea a fost foarte bună, n-aş putea să vă spun ce-am mâncat, pentru că nu mi-am dat seama, dar m-a relaxat mult că n-am mai fost nevoită să verific aspectul mâncării şi să-mi fac griji dacă e vreun fir de păr în farfurie sau nu. Şi apa cu lămâie a fost bună şi rece, cel puţin aşa am simţit-o când mi-am vărsat-o în poală. Desertul nu l-am mai putut mânca, deşi l-am alergat cu linguriţa prin castronaş vreo 30 de minute, dar tot nu l-am prins.
După şuşotelile şi ţocăiturile din jur am înţeles că nu era genul de restaurant unde să mă fi dus cu o prietenă care să râdă în hohote de declaraţiile unui nene care şi-a cerut iubita de soţie, punând inelul pe degetul unui domn de la masa vecină, dar, oricum, nu ne-a văzut nimeni.
Doar la final, am simţit pe picior nişte mustăţi ca de şoricel sfios, am urlat, am dărâmat mesele şi-am ieşit afară de-a buşilea. Universul începe să se răzbune pe mine, am câştigat ieri o schimbare de look, inedită, hair-stylistul lucrează numai legat la ochi. Să mă duc? E o afacere, tuns, vopsit, totul pentru 10 lei. Şi dacă iese prost, am o reducere la peruci, o grozăvie!
