Ziua 1: Am bătut ușa în cuie. Nu neapărat ca să nu mai bată nevastă-mea scările până la maică-sa, cât să nu care cumva să o îndoaie jandarmii de pe hol pe soacră-mea, când forțează dispozitivul cu farfuria de scovergi.
Ziua 2: M-a luat în brațe noaptea trecută. Cică măgarul ăla de coronavirus nu rezistă la căldură și e musai să nu mai fim atât de solitari în așternuturi, că așa a recomandat Radet Calafat.
Ziua 3: După 15 ani de căsnicie, număr azi primele două zile consecutive când nu o doare capul atunci când îi sugerez să scăpăm pionierul de plicitiseală, ducându-l la ecluză. Știe că la prima cefalee vin ăia cu izoleta și tare îi e teamă să coboare împachetată de la 9 de când au trecut ăștia liftul la categoria ”transport în comun”.
Ziua 4: Petrecere de balcon, la comun cu vecinii. Noi cu grătarul, ăla de la 8 cu manelele. La 10, soacră-mea nu renunță, și-ncearcă să ne coboare scovergile cu ața.
Ziua 5: Am făcut o petiție la Prefectură, cerând ca, pentru sănătatea publică, oamenii izolați cu bormașini prin case să fie obligați să iasă pe stradă. Nu în permanență ci măcar așa, câteva ore, între orele 1600 și 1000.
Ziua 6: În seara asta mi-a făcut o suprinză. A vrut să ne jucăm de-a doctorul și pacienta venită la un control sub suspiciune de Covid. Mâine vrea să schimbăm, ea să fie ”carantinata” neascultatoare iar eu polițistul scrupulous, care-o percheziționează peste tot de coronavirus.
Ziua 7: M-a rupt. Am asigurat-o că nu ar fi anormal să o mai doară și capul din când în când…
Ziua 8: I-a venit furorul ăla roz și curierul a lăsat pachetul în fața ușii. L-am primit deja desfăcut și mototolit, întors de jandarmi pe toate părțile. Cică nu e voie cu produse ”made in China”, dar dacă scrie pe etichetă ”Hong Kong” sau ”Taiwan” nu ar fi nicio problemă.
Ziua 9: Sunt într-un ménage à trois extrem de incitant. Cu nevastă-mea și cu frigiderul. Refuz să o facem și-n patru, adică și cu cântarul, zic ăștia că e periculos s-o dai în depresie taman în perioada de carantină.
Ziua 10: Am descoperit o distracție morbidă. Japca cu mască chirurgicală la pensionari. Dau din balcon, peste stradă, cu lanseta aia de mi-a făcut-o soața cadou de 9 martie. Când văd câte o babă că pune mâna, mulinez până o scot în carosabil. Nu-I niciun pericol, deocamdată nu trec decât bicicliști. Dar am citit c-au ieftinit ăștia benzina…
Ziua 11: Am rămas fără țigări. Singura soluție, blatul cu popa din cartier. A trecut prin jandarmi ca prin brânză. E drept, m-a costat un pachet de Kent cât trei, în mod normal, la benzinărie, dar l-am înțeles pe părinte, au crescut costurile la manopera pretextului de penetrare a dispozitivului.
Ziua 12: De plictiseală ne-am apucat de Monopoly. Ăla mic, exilat la bunici, ne transmite să ne dezmorțim și cu temele lui la mate, că are test pe TVR 1, mâine, la teleșcola de pandemie.
Ziua 13: Zgomote din apartamentul alăturat. Saltea chinuită, strigăte, vecină fericită. Probabil sunt la început de carantină.
Ziua 14: Victorie, am învins, suntem finaliști! De carantină, firește. Îi zic nevesti-mii că ar fi cazul să sărbătorim cu un pogo la cearșaf. Prea târziu. Acum, că nu mai e niciun pericol, o doare capul și m-a asigurat că nici mâine seară n-o să simtă prea bine…
