Mă luase un dor de mers cu tramvaiul 41 pe care nu l-au astâmpărat nici vipia de afară, nici amintirile mele deloc prietenoase despre acest mijloc de transport în mult prea comun. Nereuşind să-mi reprim această bolnavă pornire, mi-am găsit un pretext oarecare şi m-am îmbarcat în faimosul tramvai al dorinţei.
Ca să vă daţi seama de cât de afectată îmi era mintea de căldura care mă făcuse să vreau astfel de lucruri absolut de neînţeles pentru oricine a mers măcar o dată cu 41, vă mai spun doar că nici măcar duhoarea încinsă a unui grup de cerşetori pus pe înduioşat inimi credule nu m-a făcut să dau înapoi.
Mai aveam trei staţii până la destinaţia pretextului şi mă aşezasem deja în faţa uşii, că eu am un obicei de neclintit de când mă ştiu, mă îndrept spre uşă cu destule staţii înainte să fiu sigură că o să-mi pot face loc prin mulţimea care blochează întotdeauna uşile şi să nu fiu nevoită să cobor de-abia la capăt.
O bătrânică cu voce vlăguită, cu basma şi ochii umezi şi blânzi mi-a întins telefonul ei mobil şi m-a rugat să-l apelez pe Cornel care trebuia să vină să o ia din staţie. Cornel era băiatul şi bătrâna lui mamă mergea să-l viziteze. După vreo câteva minute bune în care încercasem inutil să accesez meniul telefonului apăsând frenetic ecranul, mi-am amintit că mai există încă şi telefoane fără touch screen. L-am găsit pe Cornel, l-am apelat şi i-am dat telefonul mamei să vorbească cu el. Au vorbit suficient de mult cât să pot trage cu urechea că bătrânica cobora la aceeaşi staţie cu mine şi să-mi pot ticlui imaginea de eroină.
Am ajutat-o deci să coboare din tramvai, am sprijinit-o până în dreptul lui Cornel şi am aşteptat, victorioasă, mulţumirile fierbinţi ale familiei pentru grija şi amabilitatea de care dădusem dovadă. Cornel m-a privit siderat şi mi-a aruncat printre dinţi, odată cu cojile de seminţe „ce naiba, domnişoară! Aşa se face?? Păi te-a lăsat inima să-i consumi tot creditul lu’ mămica?? În atâţia ani, ai fost singura nepoliticoasă care nu i-a oferit telefonul personal să-şi sune, biata de ea, unicul fiu”. Trecătorii m-au privit dispreţuitori şi bătrânica s-a îndepărtat şchiopătând şi blestemând mărunt din buze. Asta ar trebui să mă lecuiască pe vecie de mersul cu 41, nu?!
