De la un timp, noaptea, am coşmaruri. Pentru că totuşi sunt un om echilibrat, am hotărât să visez ziua, cu ochii deschişi. De pildă, dimineaţa, când deschid larg fereastra și aud claxoanele şi înjurăturile şoferilor, visez că aud glasul sirenelor şi vuietul mării! Da, sunt Ulise care, ce bine, nu mai ajunge odată acasă! E frumos să visezi cu ochii deschişi. Lipsa apei calde, pentru că iar e avarie, mă face să mă visez un explorator polar, în căutarea unui alt treilea… sau al zecelea pol cu care să plătesc întreținerea. Deschid bufetul din bucătărie şi visez să-mi fac nişte brioşe calde, cu unt şi miere, atât, brioşe, nu caviar, nu manguste, nu icre negre, nu, domnilor din guvern, nu asta… Visez… iar cei doi guguştiuci de pe pervazul ferestrei privesc cu dispreţ firimiturile care cad din pâinea mea uscată şi veche. Ei nu ştiu să viseze. Soţia mea mă întâmpină zâmbitoare, caldă şi afectuoasă, strigându-mi: „Mişcă-te mai iute, blegule, o să întârzii iar, impotentule!”. Iar eu visez că fac cu ea body-building, cum a făcut Meşterul Manole cu Ana lui. Visez că am şi eu o maşină mică şi curată care mă aşteaptă în parcare, nu Mercedes, nu BMV, un Logan, mic şi alb. Şi în timp ce primesc un cot de la un pensionar onest care foloseşte şi el mijloacele de transport în comun, visez că în Logan s-a urcat o blondă cu pantalonii foarte strâmţi, cu bluză decoltată și care mă privește galeș. Blonda controloare nu înţelege că n-am avut nicio intenţie să fac blatul, doar că visam cu ochii deschişi şi am uitat să validez cardul. Îmi scrie un proces-verbal, iar eu visez că blonda îmi scrie cea mai frumoasă declarație de dragoste: „Vedea-te-aș cu pensie recalculată!”. Din cauza blocajelor rutiere, ajung după două ore, dar eu visez că am fost cu avionul până la Paris să-i iau blondei un parfum. După care-mi amintesc că nu fac parte din aparatul guvernamental. Şeful meu e, de altfel, un om înţelegător. Ştie în ce stres trebuie să lucrez şi să trăiesc. Mă mângâie ca un prieten şi mă trimite în concediu. Unul mai lung. El îi spune şomaj. Când mă trezesc din leşin, îmi întinde hârtia de disponibilizare, iar eu visez că e biletul de călătorie, nu în Caraibe, nici în Italia, nu, dragi domni de la guvern, ci la Sovata, sau la Călimăneşti. Merg pe stradă şi oamenii mă privesc cu admiraţie. Unul, pe care-l lovesc din greşeală, îmi adresează cuvinte calde şi înţelegătoare amintindu-mi de mama şi de manualul de anatomie de liceu. Ce om deosebit! Așa suntem noi românii, solidari și mai ales solizi, ca să putem da cu pumnul, cum ne învață alt politician. E aşa de senin şi frumos afară, că nu mai simt ploaia care m-a murat până la piele. Talpa pantofului s-a dezlipit, dar eu visez că port ultimul model de pantof, cu talpa independentă ca Geoană. Haina îmi este murată, dar eu visez că port un costum de lustrin, nu de la Adina Buzatu, dom Ciolacu, de la second-hand, că a crescut nivelul de trai. Înainte să crească, mă îmbrăcam de la mort sau de la chinezi. Acasă, când îi spun că am fost trimis în şomaj, soţia mea îmi pune masa în cap, şi eu visez că mă aşteaptă cu masa pusă. Îmi dă şi cu scaunul în cap, i-aş da şi eu, dar al meu e moale! Din cauza alimentelor expirate de la bufetul unde mai mănânc. În schimb, visez că mă întorc acasă la miezul nopţii, învăluit într-un nor de parfum, cu urme de ruj pe haine şi-i spun soţiei mele care mă aşteaptă cu făcăleţul: „Nu te enerva, tu urmezi!”. Copiii mă înconjoară zglobii. Nu le e foame. Profesoara de botanică i-a scos la iarbă verde. Dau drumul la televizor şi aud numai ştiri bune, că demnitarii îşi cumpără vilele de protocol cu preţul apartamentului de bloc în care stau eu, că suntem intraţi în Schengen… un analist politic confirmă că suntem intraţi până-n gât! De un singur lucru mă tem: că vine noaptea. Şi noaptea, de la un timp, am coşmaruri!
