Başcanul Găgăuziei e convins că Băsescu susţine “lichidarea” Republicii Moldova şi, în consecinţă, ar trebui declarat persona non grata. Başcanul Voiculescu promovează demersul cu indezirabilitatea preajucătorului Traian, urmat de “lichidarea” sa politică. Pentru asta îşi asmute online gâzii şi urşii, punându-i să umble cu petiţia-n gură pe virtualul românesc. Cum, la noi, nici referendumurile nu se aplică decât atunci când rezultatele convin marii grămezi naţionale din Parlament, mişcarea e numai una de imagine şi o punere la treabă a dulăilor antenişti hrăniţi cu Royal Canine de dresorul puşcăriabil. Pe mine, când citesc că România şi Republica Moldova sunt ţări angajate pe drumul european, mă ia râsu’ plânsu’ ca pe başcanul Nichita. Petiţia se dovedeşte un real succes mediatic şi asta nu-i nimic surprinzător, semnatul tabelelor şi convocatoarelor pe negândite fiind un talent naţional mai abitir decât cel înnăscut al poeziei. Gândirea găgăuză e la mare preţ în românism şi i-am auzit pe mulţi indignaţi de cum l-a cumpărat Gazpromul pe Băsescu. Probabil că Dictatorul a luat banii şi, neajungându-i să cumpere jumătate din Seychelles, unde să cultive intensiv banane electorale, s-a apucat să susţină proiectele antiruseşti RMGC şi Chevron. A afirma că Băsescu e vândut ruşilor mi se pare un tembelism în stare să-l deruteze şi pe eternul Bulă. Dar ăsta-i un amănunt nesemnificativ, gaşca Grivco ştie pentru cine lucrează şi o face cu materialul clientului: ignoranţă, credulitate, adulatul başcanilor care le mai aruncă şi lor un os bun de lins după ce a fost lustruit de şefii haitei. În loc să fie combaterea prostiei un deziderat de interes naţional şi transpartinic, asistăm la o imbecilizare agresivă, insistentă şi la lumina zilei. De-asta îţi piere, uneori, cheful să mai ai umor; meciul Tândală-Păcală e un fel de Froch-Bute, în care primul dă cu pumnul şi al doilea primeşte cu capul.
Preşedintele Băsescu zice, într-un interviu acordat unor găozari israelieni, că în România nu prea există antisemitism, cu excepţia unor “declaraţii sporadice”, pe model Dan Şova. Sunt sigur că a vrut să pună o vorbă bună României dar, dacă te uiţi puţin pe internetul patriei, situaţia nu stă deloc aşa. Colcăie de nickuri curajoase ce îi urăsc de moarte pe “jidani”, deşi nu au văzut vreunul în carne şi oase decât pe la televizor. Mareşalul Antonescu e un “erou-martir al României”, Hitler era un binefăcător al evreilor, Holocaustul şi lagărele nu au existat decât în propaganda sionistă. Scoaterea, de curând, la vedere a mărturiilor fotografice despre pogromul de la Iaşi nu îi convinge pe aceşti oameni decât de faptul că Photoshopul e tot o invenţie cabalistică şi mult mai veche decât se credea. Europa, America, şi cam toată lumea mai mult sau mai puţin liberă e “jidovită” şi acţionează, conjugat, contra bastionului nostru daco-roman. Singura speranţă vine dinspre Iran, Coreea de Nord şi alte câteva insuliţe unde masonii evrei nu prea au spor, fiind identificaţi rapid după perciuni şi portofelele burduşite. Personal, consider necesară o lege antinegaţionistă, pe model german. Doar zic, nu dau cu zyklon B-ul, că deja am fost identificat, de mulţi care citesc din cei puţini care citesc, drept un vândut circumcişilor şi intereselor lor de anihilare a României. Vorba unui anume Tribun: Eu sunt sigur că evreii l-au omorât pe Eminescu. De ce spun asta? Pentru că aşa cred eu!
Tot pomeneam deunăzi despre susţinerea Elenei Udrea pentru prezumtivul candidat Boc la prezidenţiale; eu (opinie absolut personală) am stimă pentru personaj, drept unul arătând bine ca primar şi printre puţinii care nu au dat cu vastul prin bugetul public în interes propriu. Dar, pentru Dumnezeu, la Preşedinţie ar trebui stabilite nişte baremuri care, chiar dacă par discriminatoare, mi se par necesare. Să fie ca la Armată: ăia mici la tancuri şi infanterie, cei înalţi la Garda Naţională şi împins tunurile. Ca Şef de Stat îţi trebuie o prestanţă măsurată şi cu metrul, nu poţi să trimiţi la o reuniune internaţională un Preşedinte salutat de ceilalţi doar când calcă din greşeală pe el. Cum ar fi să vină vreun vlăjgan vestic în vizită la Cotroceni şi să dea onorul la drapel cu umărul boculeţului la şoldul musafirului? Şi aşa avem noi complexe de statură istorică, numai unul pe motive fizice nu ne mai trebuie. Aţi văzut ce mic e Medvedev pe lângă Putin, cel din urmă nefiind nici el un gaspadin înalt? Apropo, care dintre ei mai e Preşedinte şi cine Prim-Ministru? Că, în cazul lor, chestia asta e ca un schimb de gardă la drapel, nu doar o comparaţie masculină în centimetri!
În 1974, la Braşov, o mică oaste “muncitorească” a Steagului Roşu fotbalistic dă piept cu Beşiktaş Istanbul, în returul unei partide pentru fosta Cupă a Oraşelor Târguri. După 0-2 în deplasare, în minutul 85 e 0-0; mulţi spectatori părăsesc tribunele cu mamele jucătorilor pe buze, ziariştii sportivi au toţi deja scrise necrologurile partidei, deplângând ruşinosul comportament al ungrovlahilor. În 5 minute, braşovenii din teren le bagă de trei ori beşika în aţe turcaleţilor, care ies din bătălie găsind cu greutate tunelul de evacuare. Publicul e în delir, cronicarii aruncă la tomberonul istoriei manuscrisele abia terminate. Noile scriituri sunt adevărate ode înălţate bravilor noştri luptători şi laudă neprecupeţit tactica strălucit abordată. Cam asta este atitudinea “suporterilor” români faţă de reprezentanţii din arene: aclamaţii şi tirade patriotarde la câştig, beştelire sârguincioasă când nu merge jucăria. În Anglia, publicul cântă şi susţine echipa indiferent la ce se întâmplă pe câmpul de joc, “suporter” însemnând, de fapt, cineva care îşi încurajează favoritul când are nevoie, adică la greu. Ca şi după ciocnirea cu Froch, Bute va fi ridiculizat, înjurat şi acuzat de blaturi cu Elena Udrea. Dacă i-ar fi reuşit un KO în ultima secundă, acum ar fi fost bravolucicăalnostru şi ce bine a ştiut el să pregătească lupta. Eu atât am vrut să spun, restul îl înţelege fiecare în funcţie de pregătirea specifică. Hai, România!
