Mă îndrăgostesc uşor şi-mi trece repede, şi ştiu că asta nu-i tocmai o virtute. În faţa pasiunii mă simt slabă şi fără voinţă, ca o eroină din literatura rusă. Mă las devorată de iubiri pe care ajung să le regret mult prea curând. Mă plictisesc de ele nu din cauza lipsei lor de calitate, cât dintr-o inconsecvenţă a mea, de care, altfel, nu mă credeam în stare. Ca să accept adevărul ăsta incomod despre mine, a trebuit ca mai întâi să-l aud de la alţii, aruncat în faţă într-un mod obositor de repetitiv, atât de enervant că mi-a distorsionat, treptat, imaginea reflectată în oglindă şi m-a făcut să mă percep, în cele din urmă, nu atât de pură pe cât mă credeam.
Cum acceptarea unui adevăr incomod despre mine însămi nu mă face automat să vreau să mă schimb, pendulez de atunci între jena faţă de „lume” şi nepăsarea cu care pun dorinţele mele mai presus de orice altceva. Şi mă complac în asta!
Când l-am văzut, am ştiut imediat că el avea să-mi dea căldura aceea după care tânjeam, că avea să-mi hrănească vanitatea şi să mă facă să mă simt sigură pe mine doar pentru că aş fi fost cu el. Ştiam deja cum aveau să decurgă lucrurile, l-aş fi purtat cu mine în fiecare zi, arătându-l fericită lumii, şi avea să-mi treacă totul pe neaşteptate, uitându-mă într-o vitrină sau răsfoind o revistă. Imaginea altei femei atingându-l mi-a făcut inima să-mi bată mai rapid şi un sentiment atât de cunoscut m-a cuprins ca o gheară metalică, rece. Era spaima că aveam să-l pierd! De fapt, că alta avea să mi-l ia şi să şi-l facă al ei, şi că el nu i s-ar fi putut împotrivi.
El… frumosul palton negru, cu guler de vulpe polară! Mă făcuse să-mi pierd nopţile, gândindu-mă la el, să mă strâmb mofturoasă la tot restul şifonierului, acuzând fiecare haină în parte că mi-a trădat aşteptările şi că nu mai ştiu de ce le-am cumpărat că tot n-am ce să îmbrac.
Şedeau acum pe rafturi, triste şi lipsite de strălucirea de odinioară, toate vechile mele pasiuni. Lucruri pe care-mi dădusem banii şi cărora, ca să justific cât eram de necugetată, le jurasem cu uşurinţă iubire veşnică!
Mi l-a luat! Era ultimul… Culmea, nici nu-i venea rău şi asta m-a făcut să-i doresc în gând, cu ochii injectaţi de ură, să-i crape paltonul la cusături, să-i năpârlească vulpea şi s-o stropească din cap până în picioare un camion trecând în viteză printr-o baltă de ulei.
De atunci sufăr. Nu dorm, nu mănânc şi la tot pasul caut altul ca el. Mă simt goală… că din toate hainele nimic nu mi se pare că-mi mai vine bine! Cum ar putea să înţeleagă bărbaţii sentimentul ăsta? Când un bărbat îi spune unei femei că nu mai e loc în casă de hainele şi lucrurile ei şi să-şi pună dracului ceva pe ea, orice, că sunt patru ore de când o aşteaptă să se hotărască, e un gest atât de lipsit de pietate ca atunci când cineva ar sfătui un îndrăgostit să-şi potolească setea de fiinţa dorită cu amintirea fostelor iubiri!
Şi a venit şi zăpada asta urâcioasă să-mi îngheţe sufletul, acum că el nu e. Mă închipuiam trecând pe străzi înfăşurată în el şi simţeam deja privirile duşmănoase ale celorlalte femei.
– Mâine e o altă zi, mi-am zis, înlocuind-o pe Tara, cu un palton cu guler de vulpe polară.
Din ochii mei trişti a picurat o lacrimă şi-n suflet a început să licărească atât de blând speranţa.
