În ce-i privește pe cei care încearcă să-l umanizeze pe Ion Iliescu, sunt de acord în totalitate, cu afirmația domnului Vladimir Tismăneanu: “Nu omenia era sau este trăsătura definitorie a lui Ion Iliescu”.
Din punctul meu de vedere, de câte ori aud despre acest ghinion/accident al României, vizualiez o stivă mare de cadavre şi, cocoţat pe ea, ca pe un tron: Ion Iliescu. Întreaga carieră politică a acestui individ este o dâră de sânge. Nu există nici un moment în care prezenţa acestuia să nu declanşeze măcar o pruncucidere.
Morţii care l-au „legitimizat” în Decembrie 1989 erau copiii cuiva; la fel şi morţii mineriadelor declanşate pentru a-şi satisface hachiţele acest politruc comunist. Ion Iliescu este doar o maşină de ucis vise – aşa l-au programat tovarăşii săi sovietici când l-au luat, ienicer, să-l fericească cu bucuria de a fi instruit la Moscova.
Ce a fost Ion Iliescu până în Decembrie 1989? Un politruc sinistru care a condamnat tineri români pentru “deviaționism”-ul de a-i căina pe tinerii de sub șenilele sovietice din Ungaria răsculați împotriva sistemului opresiv comunist. Un îmbuibat roz și sănătos tun, coborând din “Ziel”-ul negru pentru a poposi pe bancheta din spate a “Volgă”-i de nomenclaturist – plimbat pe la magazinele și spitalele speciale ale sistemului, să fie îngrijit, proaspăt și numai apt pentru o nouă crimă.
Oricum, mai mult mă interesează crimele înfăptuite în numele și la ordinul lui după Decembrie 1989, crime care au scos România în afara civilizaţiei. Şi, pentru a nu mai exista îndoială cu privire la sângele pe care patinează întreaga carieră politică a acestuia, am să descriu punctul „zero” a ceea ce ar fi trebuit să fie pentru el o schimbare, începutul unei noi vieţi, şansa de a fi iertat pentru ceea ce a fost – numai că, pentru un distrugător de destine înăscut, punctul „zero” al unei noi vieţi este momentul în care va curma un alt vis. În după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989, în jurul orei 18.00, Ion Iliescu îşi face apariţia în balconul clădirii CC al PCR.
Normal, el, „fiul unui revoluţionar şi patriot, el însuşi revoluţionar şi patriot”, nu putea apare decât însoţit de alţi „fii” sau „revoluţionari”, toţi activişti notorii ai proaspătului defunct PCR. Mulţimea adunată în Piaţa Palatului a început să scandeze: „Fără comunişti!” – un slogan de neacceptat pentru activiştii PCR care a fost ţinuți în umbră şi înlăturați de la cozonacul privilegiilor de către politica de clan a familiei Ceauşescu. Lui Ion Iliescu i s-a lăţit celebrul rânjet pe buze. Tocmai ce se prezentase în faţa naţiunii pentru a o conduce către o „epocă nouă”.
Cum putea el și eşaloanele doi, trei şi patru ale PCR să părăsească puterea ce tocmai li se oferea? Dar acei comandanţi ai Forţelor Armate, de Miliţie şi de Securitate care, până la fuga „comandantului suprem” au tunat şi fulgerat plumbi în pieptul compatrioţilor lor, conducând represiunea comandată de Ceauşescu, ei cum ar fi putut să rămână pasivi și pasibili de judecată și dreaptă penitență? Dar acei comandanţi care aşteptau, până să-l dea legat pe Ceauşescu, să vadă pe cine sprijină tovarăşii sovietici pe care tocmai ce-i sunase Ion Iliescu să le spună „cine suntem şi ce vrem”, ei de ce ar fi trebuit să renunțe la prezentele și viitoarele privilegii?
Nu-mi rămâne decât să reproduc din jurnalul acţiunilor de luptă al UM 010160 Bucureşti despre misiunea de luptă pe care a primit-o în 22 Decembrie 1989, imediat după ce rânjetul lui Ion Iliescu s-a lăţit peste piaţa în care poporul striga „fără comunişti!”: „În jurul orei 18.00, s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea fostului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”. Normal, trupele ce apărau sediul CC al PCR au fost informate operativ că, la ora 18.00, vor fi ținta atacului unor elemente teroriste…
