Cred că cele mai stânjenitoare locuri din lume sunt lifturile, iar singurele momente în care recunosc vreun merit invenţiei sunt cele în care hardughia mă aşteaptă ca o limuzină la parter şi se opreşte numai la etajul la care am trimis-o eu.
Urăsc să aştept liftul şi nu mă pot opri să-i apăs, înverşunată, butoanele, sperând că va parcurge distanţa de la 9 la parter înainte ca paşii necunoscuţilor care se anunţă ascuţit de pe holul clădirii să mă ajungă din urmă. Dacă schema îmi iese, mă simt de parcă mi-ar fi reuşit evadarea pe tonuri alb-negre de Hitchcock. Mi-e peste măsură de nesuferit să-mi fac o mie de griji încercând să găsesc formula de salut perfectă, cele trei ghiduşii verbale care să însufleţească atmosfera şi să însenineze vremea, sau detalii legate de cunoscuţi care să le arate că sunt o perfectă amfitrioană de lift.
Mai rău decât să rămân blocată cu liftul între etaje nu e decât să mă trezesc în compania vreunei blonde înalte şi stilate. Îi simt privirile aţintite asupra rădăcinilor mele care, câteodată, întârzie la coafor, pigulindu-mi toate scamele sau iscodindu-mi hainele în căutare de cusururi. Mă face să mă simt mică, şleampătă, nesigură. Liftul e un spaţiu mic şi-o blondă infinită, învăluită în parfum de tuberoze care să-mi inhibe toţi centrii nervoşi, va câştiga întotdeauna.
De curând folosesc doar scările, şi asta nu din cauza vreunei blonde sau a pornirilor mele atletice bruşte. Dar mă ascund de vecina de la 5. A început totul cu un nevinovat şi pios „săru’ mâna”. Apoi a început infernul! De parcă m-ar fi pândit cu ochiul lipit de vizor, o întâlneam indiferent când veneam sau plecam, uneori la ore la care se încinge distracţia în cluburi şi bătrânii îşi pregătesc ceaiul de dimineaţă. Că-mi povestea toată istoria familiei, rugându-mă să mai rămân în faţa uşii încă vreo trei ceasuri, ca să nu-şi „piardă ideea şi să nu-şi irosească poanta”, nu m-ar fi deranjat, deşi, între noi fie vorba, descrierea perioadei în care soţul ei a fost chinuit de hemoroizi a fost una dintre cele mai crunte perioade din viaţa mea. Abundenţa detaliilor şi ochiul căruia, deşi bătrân, nu-i scăpa vreo scurgere sau vreun puroi care da să se spargă m-au făcut să pierd vreo 7 kg. Dacă n-aş fi nerecunoscătoare din cale-afară, ar fi trebuit să fiu mulţumită de rezultatele acelei cure involuntare, cu atât mai mult cu cât doar amintirea ei îmi alungă şi astăzi foamea.
Apoi a început să mă roage să-i plimb căţelul, un pechinez care mă urăşte cu pasiune şi mă muşcă cu poftă, să-l duc la veterinar, să-i fac micile cumpărături (un sac cu cartofi şi unul cu ceapă, pentru iarnă), s-o ajut să bată covoarele, s-o însoţesc la întrunirile unei secte a cărei membră era şi să tund tufele de păr din urechile şi nasul lui nenea Aurel. Cum nu aveau copii şi-mi promisese superbul inel cu briliante de pe inelarul stâng, n-aveam inimă s-o refuz sau să-i cer vreun ban pentru cumpărăturile făcute. Într-o zi, sub razele chioare ale becului care lumina deopotrivă înjurăturile de mamă de pe pereţii liftului şi mâinile ei prelungi, am observat că inelul dispăruse. Am tăcut, dar după 15 kg de gogoşari, o jumătate de porc şi 12 litri de lapte am întrebat, sfioasă, unde dispăruseră briliantele.
Mi-a răspuns senină că l-a amanetat ca să poată achita costul unei croaziere pentru ea şi Aurel, precum şi-o plasmă ultimul răcnet! Mă întreba dacă aş putea să am eu grijă de Bobiţă timp de trei săptămâni cât aveau să lipsească şi-am fugit. De atunci mă preling întunecată pe lângă ziduri şi urc scările desculţă. Mi-e frică rău să nu mă prindă şi să-mi povestească la nesfârşit cum l-a apucat pe nea Aurel dizenteria din pricina meniurilor fără fasole de pe vas şi cum i-a chinuit pe europenii ăia cu aerele lui de România!
