M-am trezit în dimineaţa aceea cu sentimentul atât de străin mie că pot face absolut orice îmi trecea prin cap şi că imposibilul era doar un cuvânt din dicţionar. Nu mi-a luat mult să înţeleg că euforia asta bizară se datora maratonului de filme americane, asezonat cu un consum exagerat de ciocolată, un fel de cocktail Molotov pe care-l folosisem să-mi tratez depresiile în weekend, dar asta nu mi-a potolit cu nimic pornirile de revoluţionare a traiului tihnit pe care îl duceam.
Am deschis portofelul şi am desprins cu greu, dintr-unul din locaşurile lui, permisul meu de conducere din care mă privea, plină de iluzii automobilistice, o faţă necunoscută, cu care nu păream să am în comun altceva decât numele. Dar asta avea să se schimbe! Aveam să rup cordonul ombilical care mă leagă de RATB şi n-aveam să mai aud niciodată „dacă până şi Simona Senzual poate să conducă o maşina, ţie de ce ţi se pare că-i vorba despre o operaţie pe creier?!”.
Am coborât şi-am mângâiat mai întâi caroseria plină de praf, apoi m-am aşezat la volan, mi-am potrivit scaunul, oglinda şi-am ascultat Radio Trinitas timp de 4 minute şi 12 secunde. Asta m-a făcut să aud viitorul în sunet de table şifonate şi să-mi fac griji pentru nevinovaţii care m-ar fi întâlnit gonind pe străzi. Cine sunt eu să stric oamenilor maşinile şi cheful doar pentru că mi-e greu să mai fac diferenţa dintre ambreiaj şi frână?! Aşa că am încuiat maşina şi-am luat-o agale spre metrou. Mi-e clar un lucru! M-am lecuit definitiv de încercările de depăşire a limitelor de orice fel, altfel lista calităţilor mele riscă să devină mai scurtă decât relaţia Senzualei cu schimbătorul de viteze…Iar eu sper în continuare că mersul pe jos face totuşi piciorul frumos. Oricum, pe aproapele meu îl lasă întreg şi sănătos!
