Ajunși în fața buletinului de vot, cei mai mulți dintre români devin cei mai raționali oameni de pe planetă. Și uite așa ajung să voteze cu mușchii. Fesieri.
După ’89, mulți concetățeni de-ai noștri au socotit că e important să ai trei lucruri: casă, mașină și vot. Bine, și șaormă. Dar nu orice fel de vot, că și pe vremea lui Nea’ Nicu se vota, dar degeaba. Votul trebuie musai să conteze într-un anumit fel sau altfel n-are niciun rost. Păi ori suntem alegători, ori nu mai suntem. E o boală căpătată în 47 de ani de construcție a Omului Nou. Nu fac ce-i normal, dacă n-am nicio șansă de izbândă.
La fel și-n campanie, românul începe să-și facă tot felul de calcule, vezi Doamne, raționale. Îl votez pe Prigoană ca să nu iasă Oprescu, pentru că are placă și mi-e frică de doctori. Îl votez pe Oprescu ca să nu iasă Prigoană, pentru că are mustață și mi-e frică de aspiratoare. Chiar dacă, în mod normal, n-ar vrea să voteze cu niciunul. Nu-l votează pe Nicușor Dan pentru că n-are nicio șansă, n-are susținere în consiliu, că nu e politician de meserie, că e cam timid, că n-a avut tricicletă în tinerețe și e hipster. Numai că politica, de cele mai multe ori, nu e chiar o treabă rațională. Dar, spun ei, își irosesc votul dacă pun ștampila pe ăla care-ți oferă realmente ceva, dar nu a vrut să folosească batista proverbială a lui Vîntu.
Votul ăsta irosit e un concept 100% mioritic. Probabil că e ca și cum ai avea o erecție, dar n-o fructifici. Sau ca la fotbal, ataci 90 de minute, ai 250 de ocazii de gol, dar pierzi. Și dacă pierzi, ești de rahat, ai jucat degeaba. Da, e neplăcut, dar de multe ori contează și cum pierzi. Ți-o iei în freză în 5 reprize fără să mai știi cum te cheamă sau pierzi ca Barcelona cu capul sus, știind că tu măcar ai jucat fotbal.
