Nu încă o poveste cu Bahmu şi Prigoană!

Povestea asta cu Bahmuţeanca şi Prigoană a ajuns o comedie proastă pe care-a învăţat-o deja toată lumea pe de rost. De fapt, începuse bine, ca o tragedie care promitea să facă naţiunea să lăcrimeze în faţa televizoarelor, înduioşată că o iubire mai înflăcărată decât cea mai şmecheră telenovelă se termină fără happy end. Ei erau atât de simpatici şi de populari, ţi i-ai fi putut închipui cu uşurinţă într-o vilă din Pipera, dar şi într-o garsonieră confort II din Ferentari. Puneau murături, mâncau slănină cu ceapă şi se înjurau cât era ziua de lungă. Erau reprezentativi. Apoi divorţurile şi împăcările, cărora le-au pierdut şirul până şi nărăvaşul cuplu, au încetat să mai fie amuzante, dar e firesc să fie aşa când dai tot din casă la televizor şi eşti prea slobod la gură cu detaliile vieţii în doi.

În toată saga asta vă mărturisesc că, personal, îmi e milă numai de prietenele Adrianei. Eu, una, înţeleg foarte bine ce simte prietena cea mai bună a Adrianei când o aude plângând la telefon din cauza mitocanului. În prima fază te înarmezi cu multă răbdare şi îi înmânezi batista, să nu-i curgă rimelul pe bluza albă, din mătase. E stupid, dar cu toate astea tot ce-i poţi spune e: „nu mai plânge, nu merită!”. Iar asta declanşează întotdeauna lacrimi din ce în ce mai mari, care culminează cu un plâns sfâşietor, în hohote. Apoi ea începe să-ţi povestească tot ce-a mai făcut nenorocitul, cum i-a smuls inima din piept şi a călcat-o cu bocancii lui plini de noroi cu care păşeşte pe covorul crem din sufragerie, aşa cum a învăţat el la mă-sa aia împuţită acasă. În privinţa asta ai vrea să rămâi imparţială ca Elveţia, dar, cu cât o asculţi mai mult, simţi cum te cuprinde indignarea şi toată chestiunea devine o problemă personală. Aşa că-i enumeri nenumăratele calităţi pe care le are şi îi spui că oricare altul ar pupa pământul pe care ea păşeşte ca o zeiţă, doar pentru bucuria de a o avea în faţa ochilor măcar o dată. Ea începe să te creadă, dar încă nu-i destul. Ca o prietenă bună ce eşti, îţi suni toate cunoştinţele şi prospectezi Facebookul, să-i găseşti repede un Făt-Frumos. Ea strâmbă din nas şi îţi spune, oftând, că nu va mai putea niciodată să iubească pe altul la fel. Tu te grăbeşti să o asiguri că orice bărbat este un potenţial prinţ, trebuie doar modelat de nişte mâini dibace, şi că vrei să-i prezinţi un mascul cu o voinţă de plastilină. Ei da, o să meargă la mall ori de câte ori vrea ea, o să dea cu aspiratorul fără să-i spună ea şi n-o să uite niciodată când e ziua ei de naştere.

Are nevoie de o schimbare drastică de look? Niciun sacrificiu nu-i prea mare pentru o prietenă adevărată. Suferi şi tu cu pâine prăjită şi brânză slabă de vaci şi nici măcar apă chioară după 18:00, şi te vopseşti tot blondă ca să-i arăţi că nu e singură în tot calvarul ăsta. Îţi dai viaţa peste cap, o scoţi repede la o cafea când ea e pe punctul de a ceda ispitei şi a-l implora să vină acasă. O pregătire psihologică demnă de puşcaşii marini americani, discuţii până la două noaptea şi sesiuni de shopping nesfârşite, totul pentru ca ea să nu mai fie speriată de viaţa fără el. Plânge din ce în ce mai rar şi în cele din urmă îţi spune că da, e hotărâtă să-l părăsească .

Şi, într-o zi, cu ochii cârpiţi de somn, istovită de atâta bunătate şi altruism, primeşti un telefon şi ea îţi spune că e fericită, că l-a iertat. Că a venit mitocanul cu coada între picioare şi cinci trandafiri portocalii şi ofiliţi, i-a şoptit un „te iubesc” cu glas mieros de lup viclean, mincinos, alcoolic şi puturos, deghizat în oaie pură şi nevinovată, iar ea a uitat totul. Toată munca ta, toată suferinţa şi toate nopţile nedormite s-au dus pe apa sâmbetei. Totul s-a întâmplat din cauza prietenilor lui, care i-au zis la o bere„hai, frate, du-i nişte flori şi spune-i că o iubeşti, toate femeile leşină la chestia asta”. Ăsta-i motivul pentru care de prietenii lui Prigoană nu mi-e milă absolut deloc!

Şi-au trăit fericiţi încă vreo două-trei luni, până la următoarea criză domestică. Şi ea te sună iar disperată şi plângând, iar tu o iei de la capăt, ca o martiră confidentă, secătuită de puteri.

De asta zic, Maria. Ai milă de prietenele tale, părăseşte-l odată pe mitocan! Am zis Maria?? Să-mi fie cu iertare, Adriana am vrut să spun…

Orice asemănare cu personaje din viaţa reală este pur întâmplătoare şi niciun mitocan nu a avut de suferit!