În principiu, nu am absolut nimic cu sinucigașii sau cu suicidul. Nu cred că viața vine de la Dumnezeu, Iehova, Buddha, Cthulhu sau cine știe ce altă scorneală din mintea omului primitiv. Ba, mai mult, aștept cu nerăbdare dezghețarea legislației cu privire la sinuciderea asistată.
Desigur, pot exista motive întemeiate să ajungi în situația aceasta, de la „m-a părăsit gagica/gagicul” la „n-am ce să pun pe masă copiilor mâine”. Cu toate acestea, am și eu o rugăminte la voi: n-o faceți în spații publice sau, măcar, nu în proximitatea unor mijloace de transport.
Iertați-mi vreo presupusă cruzime, dar nu vreau să stau o jumătate de oră după metrou pentru că cineva a ales să-și pună capăt zilelor, cum a fost astăzi, când o femeie s-a gândit să sară în fața trenului la stația Dristor. Repet, nu am nicio problemă de ordin moral cu cineva care alege să se sinucidă, însă am o problemă cu modul în care femeia a decis să facă asta.
Bun, te-ai săturat de trăit? Există o sumedenie de modalități în care îți poți curma suferința, care nu presupun impunerea unor costuri pentru ceilalți oameni din societate. Iar aici nici măcar nu mai este vorba doar despre mine și despre timpul meu pierdut. De ce trebuie ca un conductor să trăiască toată viața cu imaginea întipărită pe creier a unei femei care nu a găsit o modalitate mai bună de a-şi lua viaţa? Poți trăi elegant, la fel cum poți să și mori elegant.
O rugăminte pentru sinucigași: vă rog eu frumos, nu la metrou!
