Oana Dobre este o prezenţă mereu neliniştită, activă şi adorabil de ineficientă: o reclamă comercială la o fanfară cu două tobe cântând într-un parc pustiu. De altfel, o strălucită comentatoare (pe blogul ei de… ziaristă) despre pantofi, limbi de pantofi, flecuri, poşete, catarame, curele, nasturi şi tot felul de accesorii, absolventa de SNSPA are vădite nehotărâri când vine timpul să-şi aleagă hăinuţele şi pantofiorii potrivite apariţiilor publice, dar şi mari dificultăţi în a purta un dialog. Fie el în oglindă ori în vreun studio de televiziune.
Nelipsită, chiar şi după orele de program, de la toate evenimentele „fierbinţi” (cum ar fi recenta intifadă cu marmură de la Bucureşti), ştirista e conştiincioasă ca un aspirator: vrea să scoată cu orice preţ mizeria de sub colţul covorului care adăposteşte o bună parte din societatea românească. Iute de gură şi ieftină în afirmaţii – pe care, de altminteri, le putem auzi la orice intrare de metrou – Oana Dobre cade degrabă în capcana entuziasmului de la „faţa locului” şi turuie ca o maşinărie de tocat vorbe. Dar nu pe gratis.
Vorbăreaţă nevoie-mare în microfoanele televiziunii care o remunerează, reportera pare un trenuleţ teleghidat pe căi ferate care nu duc nicăieri: tâmpenie, ipocrizie, ingenuitate a nonsensului, agresivitate verbală cu pretenţii de ironie şi, în general, multă, prea multă vorbărie care nu îşi găseşte locul în niciun depou al tăcerii. Încercănată şi mereu palidă ca un cântec trist ce leagănă absenţe, doamna Dobre se străduieşte să ne adoarmă cu această continuă farsă a vorbirii ei despre totul şi despre nimic. Un Titanic al negândirii o poartă departe de noi, cât mai departe…
