În dimineaţa asta, de la Piaţa Victoriei s-a urcat în metrou o domnişoară bine făcută, cu nişte blugi tăiaţi în formă de chiloţi, traşi bine peste dresurile 100 DEN, şi-a încrucişat leneşă picioarele scurte încălţate cu cizme de muschetar şi, fixând un punct aievea pe peretele de plastic alb, a început să facă din guma pe care o plescăia baloane mari şi roz, care se spărgeau cu zgomot jucăuş peste rujul ei grena. Apatia noastră s-a frânt pentru o clipă şi am cercetat-o curioşi până în vârful degetelor ei cu oja sărită. Apoi şi-a descheiat geaca şi sânii uriaşi s-au unit leneşi cu burta iţită din tricoul negru, murdărit cu fond de ten. Era o imagine de un grotesc magnetic, şi până n-a coborât la Universitate niciunul dintre noi n-a putut să-şi ia privirea de la ea.
Apoi, pe asfaltul din faţa Ministerului Agriculturii am văzut un porumbel mort, cu aripile pătate de broboane mici de sânge, sfârtecat de colţii răi ai unei pisici. M-a surprins să constat că, deşi mă ştiam miloasă, am privit scena cu o repulsie domoală şi-am putut să trec peste ea, fără să mă simt răscolită ca atunci când, de exemplu, aud că cineva s-a tăiat într-o hârtie.
Că ajung acasă seara şi dau drumul la televizor fix pe programul unde face Măruţă circ şi că asta îmi paralizează într-atât voinţa şi putinţa de a schimba postul nu mă mai miră. Emisiunea lui ca şi scenele de mai sus sunt semnele urâtului din viaţa noastră. Ajungem să ne obişnuim cu urâtul şi, nemaitaxându-l nici măcar printr-o minimă tresărire de revoltă, îl normalizam şi îl permanentizăm. Sânii operaţi ai Vicăi Blochina (fosta ţiitoare a lui Piţurcă şi, datorită acestui statut, astăzi vedetă) expuşi la TV ca dovezile sinistre, de medicină legală, ale unui implant nereuşit, sunt la fel de vulgari şi de dizgraţioşi precum sânii domnişoarei de la metrou. Disecarea la TV a vieţii şi a morţii vedetelor seamănă cu măruntaiele porumbelului zăcând mort pe caldarâm.
Până aseară nu înţelegeam de ce scriu doar despre Măruţă, când, vorba aceea, aş putea să fiu la fel de rea cu Mădălinii aroganţi, Simonele ca nişte păpuşele blonde veninoase, insipidele Ilinci sau Adrienii pe care nu-i recomandă nici măcar faţa pentru o astfel de emisiune. Văzându-l însă ieri pe Măruţă băgat în corzi de întrebările acide despre Andreea Tonciu ale lui Florin Călinescu care, chiar şi deghizat în femeie, tot pare mult mai bărbat decât blajinul Cătălin, am simţit o scârbă acută faţă de băiatul ăsta aşa de calm, de bine crescut, atât de plin de bune intenţii. Mi se încleştau dinţii când îl vedeam fâstâcindu-se ca o fetiţă în faţa unuia dintre puţinii lui invitaţi cu un coeficient de inteligenţă mai mare decât al lui. Mă doare ficatul numai când văd promoul pentru emisiunea de 1 Decembrie, cu nevastă-sa aia pe care o tot aduce în faţa publicului, exact ca un băiat sărac de la ţară care se întoarce în sat dornic să le arate tuturor buzunarele, semn că s-a ajuns. Cu Laura Lavric care, ca orice parvenită, îşi deschide uşile şifonierelor în faţa gurilor nemâncate, dar căscate larg la Vuittoanele şi la blănurile ei.
Izvorăşte din mine o nevoie inexplicabilă să fiu cu atât mai rea cu Măruţă, cu cât el vrea să ne pară mai bun. Şi pentru asta nu-i vinovat decât el, că mi-a inversat în minte scara valorilor, şi-am ajuns să o cred pe Andreea Tonciu când se uită în oglindă şi se crede minunată. Nu sunt şi eu tot un fel de Tonciu când cred că numai el e de vină pentru imaginile deformate în care ne privim? Spuneţi-mi voi, că pe mine nu mă ajută oglinda mea veneţiană.
