Acum două zile, pe când se îngâna ziua cu noaptea, am avut cea mai stranie experiență din viața mea. Întocmai precum Sfântul Ioan cel de la Patmos, am fost răpit în duh și mi s-au arătat lucruri minunate, ce nu oricui îi este dat să le vadă, nicicum să le mai și înțeleagă.
Liniștea înserării a fost spartă, brusc, de un zgomot înfiorător, ca și cum oștiri nevăzute ar fi purtat război în ceruri. M-am uitat împrejur, dar cerul era senin, nici urmă de făptură nu se zărea pe el. Ca prin farmec, lumea s-a făcut neagră și cea mai adâncă beznă s-a pogorât pe Pământ, de parcă Armageddonul ar fi venit, fără de veste. Spaima mi-a cuprins inima, care bătea, zbuciumată, să țâșnească din piept și alta nu.
Voiam să fug, dar nu aveam unde, căci dintr-o dată mi-am dat seama că sunt înconjurat de zeci de mii de oameni, la fel de uimiți și de speriați și care, ca și mine, parcă așteptau o înfricoșată judecată. Dar judecata n-a venit. În locul ei, din întunericul deplin a izbucnit o lumină albă, mai strălucitoare ca o mie de sori și din lumină s-a pogorât o făptură cu chip omenesc, cu păr lung și alb și zâmbet cald.
Înainte ca ea să-mi vorbească, am auzit, în minte, un glas care nu era al meu: ”Ce ai făcut cu viața ta, ca să-mi poți arăta?”. Apoi, ca pe un ecran, în fața ochilor mei uimiți au început să se deruleze scene pe care parcă le știam, pentru că le mai trăisem cândva. Glasuri îngerești, de copii, au prins a se auzi, cântând imnuri pe care, de asemenea, le știam pe de rost. Am repetat, cuvânt cu cuvânt, versurile lor și, cu fiecare silabă rostită m-am simțit mai ușor, mai iubit, mai liber.
Chipuri de oameni au început să se înșire, ca pe un ecran, în fața ochilor mei uimiți. Oameni frumoși, oameni tineri, oameni curați, dar uciși de murdăria altora. Și, cu fiecare clipă care trecea, simțeam prezența făpturii cu surâs cald în preajma mea, arătându-mi toate relele omenești, întrupate într-o monstruoasă fiară, cu rât de porc și colți întorși, ascuțiți. Aș fi vrut ca această stare de grație să nu se mai sfârșească niciodată, aș fi vrut să nu mă mai întorc niciodată în lumea de carne și tină care ne înconjoară, zi de zi.
Dar pesemne nu-mi terminasem încă misiunea pe Pământ, căci, la fel de brusc pe cât apăruse, lumina albă și strălucitoare s-a stins. M-am trezit în mijlocul străzii, iar un doctor, nimeni altul decât Sorin Oprescu m-a readus pe deplin la viață, închizându-mi porțile metroului în nas, ca să-mi dau seama, într-adevăr, că revenisem printre cei vii, taman în buricul Bucureștiului.
Am plecat spre casă pe jos, ignorând oboseala, foamea, setea, ploaia. Dar deja nu-mi mai păsa. Ceea ce până atunci fusese doar o speranță, de acum devenise certitudine. Știam de acum că există un Dumnezeu al muzicii și că Roger Waters este profetul lui.
Exclusiv online
