La 24 de ani de la Revoluție, redactorii AC își amintesc cum era pe vremea lui Ceaușescu.
În optezișiceva eram îndrăgostit de Corina din a VII-a B. Și ea mă plăcea. Mi-am dat seama de asta atunci când i-am ridicat sarafanul și ea mi-a dat cu rigla-n cap – așa ne iubeam noi pe-atunci. Ceilalți băieți din clasă făceau mișto de mine, pentru că, pe vremea aia, era cool să fii bun la fotbal și la bătaie, nu să ai gagică. Cum nu eram bun nici la fotbal, nici la bătaie, o chinuiam pe Corina ca să par dur. Și cu fiecare riglă pe care mi-o luam în creștet, amorul creștea, până când să fiu cu ea a devenit mai important decât să fiu Hagi sau Chuck Norris. Să ne înțelegem, Corina avea o mulțime de defecte: era cam crăcănată, îi plăceau florile, plescăia când își mânca sendvișul cu salam de vară în recreație, asculta de prietenele ei care-i spuneau că nu sunt suficient de bun pentru ea (unele lucruri nu se schimbă niciodată) și mirosea întotdeauna a spirt medicinal și săpun Cheia. Pe de altă parte, era cea mai bună la învățătură, comandant de detașament cu șnur galben de pionier, iar asta o făcea cea mai dezirabilă fată din clasă.
În clasa a VIII-a, peste un an, am pupat-o prima dată, dar nu mi-a plăcut, avea buzele moi, ude și sărate. Parcă pupasem o meduză. Nici ei nu i-a plăcut, a zis că am prea multe coșuri pe față, parcă pupase un castravete bubos de grădină. Am stabilit să rămânem în continuare împreună, dar să nu mai facem vreodată ceva atât de scârbos.
Spre sfârșitul școlii, cu câteva zile înainte de vacanța de vară, eram în troleibuzul 69 – mă întorceam de la mamaia mea din Ghencea cu două sacoșe încărcate cu ciuperci. Stăteam în spate, rezemat de bară, afișând o atitudine studiată de macho, deși eram un sfrijit, iar coșurile de pe fața mea erau mai dese ca ciupercile din traistă. Prea pătruns de propria-mi persoană în raport cu ceilalți pasageri, am sesizat târziu că venise stația mea și că trebuia să cobor. M-am grăbit pe scări, dar al dracului ghinion!, m-am împiedicat pe trepte și am căzut din troleibuz fix în mijlocul străzii (s-a întâmplat chiar în intersecția aia mare de la Răzoare). Am căzut în cur, în jurul meu era ciupercărie, mașinile claxonau, iar lumea din troleu râdea cu lacrimi. Atunci am văzut-o! Corina era în același troleibuz, chiar la geam, n-o observasem până atunci, și era mai roșie de râs decât eram eu de jenă și de ciudă.
Am avut nevoie de 15 ani ca s-o iert pe Corina. De fapt, uitasem de mult de ea, dar am dat, întâmplător, peste contul ei de Facebook. În poză arăta bine, deși i se vedea doar capul, iar buzele umede și moi păreau că se unesc, de data asta, într-o meduză comestibilă.
Ne-am întâlnit într-un bar, doar noi doi. Copiii ei erau la bunici, iar soțul nuseștieunde. Corina îl suspecta că are o amantă și a plâns mult. În tot acest timp se uita la mine cu subînțeles și-mi spunea că putea alege mai bine, dar a ales greșit. Eu mă uitam la ea, îmbătrânită și îngrășată, bolborosind semiagramat, și mă gândeam că, dacă nu erau ciupercile alea, puteam alege eu greșit! Ca să vezi: câteodată trebuie să cazi în cur ca să te trezești.
Răzvan Prițulescu
P.S.: Pe naiba, Corina era bunăciune. Și a plătit și consumația, pentru că eu, atunci ca și acum, lucram în presă.
Citește:
