E dimineața zilei de 6 decembrie. Lumea își arată, veselă, fularele și mănușile, noi-nouțe, și-n aer e un parfum pregnant de portocale, semn că a venit totuși Moșu’. Unii povestesc, euforici, ce au găsit prin ghete, iar alții, stânjeniți, născocesc repede un răspuns onorabil la enervanta întrebare „ție ce ți-a adus Moșu’”. Trebuie să fie un cadou de o valoare moderată, care să nu stârnească mila și compasiunea celorlalți și care să nu fie atât de interesant cât să trebuiască prezentat ochilor curioșilor. Ceva despre care e ușor să minți, mimându-i existenţa.
Se cunosc de la depărtare părinții care nici nu și-au revenit bine din frustrarea de a nu fi putut pune mare lucru în ghetuțele copiilor, că trebuie s-o ia de la capăt cu cadourile pentru doamnele educatoare sau învățătoare. Sunt cei negri de supărare, care oftează des. Copilul mai înțelege că Moșu’ e sărac, dar doamnele nu înțeleg de ce nu face și Moșu’ un credit, dacă e nevoiaș, ca să le aducă lor o geantă frumoasă din piele sau un parfum franțuzesc bun. Vorba aia, de asta depinde educația copilului.
Doi tineri, o fată și un băiat, de la nu știu ce televiziune, plimbă, plictisiți, o cameră și un microfon, vor să ia pulsul dimineții. Intervievează copiii care intră în curtea unei grădinițe aflate în drumul meu.
L-au oprit în dreptul porții pe un puști blond, slăbuț, cu ochii mici și negri ca de ursuleț de pluș. Îl ține de mână mămica lui, căreia numai de interviuri nu-i arde când se gândește cum să-i justifice șefului întârzierea de 20 de minute. Domnișoara reporter întreabă:
– A venit Moșu’ la tine, piticule?
– Da, răspunde sec puștiul.
– Cred că ți-a adus o mulțime de cadouri frumoase. Moșu’ se uită acum la noi. Vrei să-i transmiți un mesaj?
Puștiul se uită încurcat și-și trage zgomotos nasul care-i curge și vrea să-l facă de râs în direct. În ultimul moment îl șterge cu dosul mânecii. Îl deranjează și pantalonii nesuferiți care i-au rămas mici și nu ezită să tragă de ei. Chipul mamei schimbă, pe rând, toate culorile curcubeului. Îl smucește ușor de mână, încercând să-l facă să stea potolit.
– Aaaa, începe puștiul… și se oprește, neștiind cât de cuminte e să meargă mai departe.
– Hai, curaj! Moșu’ așteaptă mesajul tău.
– Moşule, eşti chiar bulangiu! trântește el scurt.
Mama și reporterii au o frumoasă nuanță de verde. Dar puștiul de-abia s-a încălzit și nu are de gând să se oprească până nu spune tot ce are pe suflet.
– I-am spus lui Andrei, fratele meu, să-ți scrie o scrisoare. El e în clasa a doua și știe să scrie mai bine. În mod normal n-aș prea avea încredere în el, dar l-am rugat pe tata să verifice el dacă Andrei a scris exact ce i-am dictat eu. Deci n-a fost vina lui. Ți-am spus foarte clar că vreau o tabletă. Ți-am indicat modelul, prețul, ba chiar ți-am spus unde o găseai mai ieftin. Și tu ce-ai făcut?? Mi-ai adus DIN NOU un amărât de dinozaur din plastic! Ți-e așa de greu să înțelegi că nu suport dinozaurii?? Iar m-ai făcut de râs la grădi! Toți copiii au tabletă din aia! Ce le spun eu acum? Și anul trecut ai dat-o în bară. Dar te-am înțeles. O rugasem pe mamaie să-ţi scrie și ea înțelesese că vreau o tabletă de ciocolată și tu asta mi-ai adus. Dar tu trebuia să știi adevărul, la fel cum știi dacă fac năzdrăvănii sau nu. Dar chiar nu te înveți minte? Ce mai vrei? Sunt cuminte, mănânc tot și nu înjur, deși n-ai idee câte porcării aud la grădi! Băi, știi cât sunt de nervos?!
Și întorcându-se spre reporteră:
– A, și nu mă cheamă „piticule”! Mă cheamă Vlăduț! Blondo!
Puștiul se smucește din mâna mamei și fuge în curte. Mama și cei doi reporteri rămân pironiți locului, muți.
Ne trezește pe toți un scrâșnit de roți. E o limuzină neagră, cu funda roșie de cadou încă pe capotă. O conduce o brunetă focoasă, cu boticul țuguiat a poze pe Facebook. A oprit la câțiva milimetri de o prăpădită de babă care risca să-i strâmbe caroseria mașinii ei proaspăt scoase din fabrică. Cadou de la moșu’ cu aer senatorial care moţăie în dreapta ei.
Am vrut să fug după Vlăduț să-i spun că fetele rele primesc tot ce-și doresc de la Moșu’. Poate că funcționează la fel și la băieții obraznici. Că băieții deștepți își iau singuri tot ce vor de la viață!
