Doamnelor, domnişoarelor, domnilor şi alţii. Din serialul de mare insucces naţional “Uite autostrada, nu e autostrada” vă prezentăm episodul fără număr, fără număr “Arad-Nădlac” (sau “Nădlac-Arad”, depinde dacă ţii cu UTA sau cu Poli).
Înainte de toate, dacă, prin absurd, nu sunteţi familiari cu povestea autostrăzilor din România, nu disperaţi, citiţi înainte, vă povestim noi.
Deşi tare mă îndoiesc să fie oameni care nu ştiu despre ce e vorba, căci serialul a depăşit ca număr de episoade “Tânăr şi neliniştit”, “Dragoste şi Putere” şi “Noră pentru mama”.
Am speranţa că măcar aceia dintre dumneavoastră care sunt şoferi (profesionişti sau nu) fac naveta cu rata pe ruta Caracal-Bucureşti sau, pur şi simplu, aveţi maşini mai scumpe decât un apartament şi nu aveţi pe unde să omorâţi amărăşteni cu Logan, să fiţi la curent cu existenţa autostrăzilor-fantomă din ţară. Aceşti moroi/strigoi de asfalt care ne bântuie de vreo douăjdeani încoace.
Pe scurt, dacă nu ştiţi cum e cu drumurile patriei, fie pentru că sunteţi homeleşi, trăiţi prin peşteri, călătoriţi doar cu trenul şi avionul sau, pur şi simplu, aveţi maşini atât de puternice încât nu vă daţi seama când treceţi cu viteză peste autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, uliţe, semafoare sau grupuri de pietoni, povestea e simplă. Odiseea autostrăzilor poate fi rezumată în poezia „La steaua” a lui Eminescu:
[Bla Bla] “Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem şi nu e”
Cu alte cuvinte, nefiind, lipseşte.
Dacă aţi rezistat cu lectura până acum şi nu mai aveţi întrebări, vă propun să analizăm, în sfârşit, ultimul episod din serie: „Nădlac-Arad”.
„Băieţii Deştepţi”, „Regii Asfaltului”, „Cei dintâi drumari ai ţării”, sau cum vreţi să le spuneţi, au turnat un tronson din sus-numita autostradă, după care l-au demolat. Motivul este cât se poate de „normal”.
Vedeţi voi, în infinita lor înţelepciune, băieţii au turnat asfalt într-o zonă cu pământ prost, care nu se tasează cum trebuie, existând riscul ca drumul să se surpe.
Autorităţile au dat din umeri şi au spus că operaţiunea este banală. De fiecare dată când se construieşte o autostradă nouă se toarnă un tronson de probă. Acuma, eu nu-s inginer şi nu mă pricep, dar mă gândesc că astfel de teste se fac înainte de a turna asfaltul. Mai mult, avem cam multe tronsoane de probă.
Totuşi, intuiesc că explicaţiile sunt altele. În afară de prostie, fie drumarii au turnat asfalt ieftin la preţul real şi, prin urmare, nu şi-au tras nimic. Fie lipsa şinelor de cale ferată şi a cablurilor de oţel de pe câmp i-a determinat pe ţiganii din zonă să le fure pământul de sub autostradă.
Repet, eu nu mă pricep, iar Chuck Norris nu a putut fi contactat pentru a ne explica în detaliu procedurile de construcţie. El se pricepe la toate.
Însă, dacă, într-adevăr, au dreptate şi de fiecare dată se toarnă tronsoane de probă pentru că pâmântul e prost, reiese o problemă serioasă: Natura nu vrea să construim autostrăzi!
Oamenii lucrează în zadar precum în „Monastirea Argeşului”. Dacă nu aţi citit balada în şcoala generală, daţi un search pe Goagăl sau puneţi mâna pe o carte de comentarii semnată Mariana Badea. Sau Cecilia Stoleru. Că să n-o mai lungim, e balada aia cu Meşterul Manole.
Manole are un vis în care i se arată că, pentru a-i ieşi construcţia, trebuie să sacrifice prima nevastă care vine cu sandviciuri la şantier. Pentru ca efectul dramatic să fie maxim, prima care vine e Ana, nevastă-sa. El ar fi vrut să fie soacră-sa, dar în viaţă nu le poţi avea pe toate. Aşadar, pentru că nu vrea să se pună cu visele, astrele şi Urania, Manole o zideşte de vie pe Ana şi, prin alte şmecherii narative, mănăstirea este gata şi nu mai pică.
Iată, dragii moşului, soluţia salvatoare pentru ca noi să avem autostrăzi: sacrificiul uman. Pentru că folclorul o cere şi natura nu vrea să ne lase altfel, propunem ca Anca Boagiu să fie zidită în asfalt, iar cel care va săvârşi sacrificiul să fie nimeni altul decât Traian Băsescu.
