Pe la sfârşitul anilor ’70, blues-rockul era la fel de mort ca bateriştii de la Led Zepellin şi The Who, iar Rollingii deveniseră nişte momâi certăreţe, puse într-o vitrină la Madame Tussaud’s de către Sex Pistols şi The Clash.
Un cuplu frumos îmbrăcat în alb şi roşu
Mirosul de hoit a dăinuit timp de vreo 20 de ani, când dintr-o ruină din Detroit s-au ivit The White Stripes, un cuplu frumos (divorţat după apariţia primului album), îmbrăcat în alb şi roşu. Cu ei, genul a renăscut, iar în 2001 şi-au făcut apariţia din hăt, Akron, Ohio, The Black Keys (tot un duo: Dan Auerbach, la voce şi chitară, şi toboşarul Patrick Carney).
Nouă ani şi şase albume mai târziu, Black Keys vindeau, în numai o săptămână, 73.000 de bucăţi din LP-ul Brothers, aşezându-se comod pe canapeaua de piele a topurilor americane, între Jay Z şi Britney Spears, şi dovedind că poţi avea succes şi fără să bâţâi grosolan din buci pentru a acoperi un deficit major de talent.
Dacă, în muzică, vânzările ar reflecta calitatea, noul album de la Black Keys, El Camino, ar trebui să se vândă de 1,4 ori mai bine decât Brothers: Carney bate aici mai sec până şi decât Charlie Watts, iar Auerbach este unul dintre acei chitarişti care nici nu ştiu, nici nu vor altceva decât să cânte riffuri clare şi simple, fără şmecherii inutile. Ca de altfel şi textele, în care, de obicei, nu este vorba despre nimic mai mult decât un băiat, o fată şi niscaiva suferinţă.
Ca orice album care nu numai că se respectă, dar îşi şi merită acest respect, El Camino este un monolit care nu conţine umpluturi – ceea ce face dificilă recomandarea unei anumite piese; să zicem doar că lupta pentru cea mai bună bucată se dă între Dead and Gone, Run Right Back, Sister şi Hell of a Season şi că penultima câştigă la fotofiniş – deşi, dacă celelalte trei ar depune contestaţie, nu ar fi imposibil să aibă câştig de cauză.
