S-au împlinit 1881 de ani de la prima atestare a localității Roșia Montană. A fost o petrecere restrânsă, genul de aniversare cu părinții pe canapea, Robby Bubble și muzică cum se dădea pe Atomic TV. Am văzut la Realitatea TV că tortul petrecerii a fost dus de Tatulici în mijlocul locuitorilor din Roșia Montană, prezenți în centru urbei cu mic și muștar ca să își spună supărarea în direct la TV. Unii vor locuri de muncă în mină, să sape cu drag și spor pentru redevența aia de numai 4-8%, alții vor galerii romane prin care să se plimbe turiștii ca în Dracula Park, iar cei din urmă își doresc puțin rating, sămânță de scandal, idee de material pentru știri.
Ce nu știu cei care petreceau la Roșia Montană este că, la mulți kilometri distanță, exact pe partea cealaltă a planetei, a început deja exploatarea minieră. După un set de calcule riguroase făcute în colțul unui șervețel de hârtie, s-a descoperit că, la câțiva kilometri de Puerto Rico, în ocean, se află punctul simetric al Roșiei, situat în celălalt capăt al diametrului pământului. Și, cum de la 50 km adâncime pământul este un fel de apă teritorială internațională, concluzia a fost simplă: dacă d-aici e greu, hai s-o pornim din partea ailaltă, că nu ne oprește nimeni.
Vestea bună este că, așa cum a subliniat și președintele, România va avea de câștigat enorm din proiectul ăsta. În primul rând, toți muncitorii sunt români. S-a descoperit că pot munci aproape în orice condiții, pentru aproape orice salariu, deci vor putea fi inclusiv mineri subacvatici. Vestea rea este că, dacă greșim calculele, ieșim la ruși.
Deocamdată se trage apa din locul în care va începe tunelul. Apoi, când fundul oceanului se va usca suficient de mult, va începe forarea. După cât de multe afișe cu „execut fântâni și puțe” avem prin oraș, e clar că stăm bine și cu săpătorii de tunele. Pământul rezultat va fi băgat la pungi și vândut ca humus pentru flori. Când galeria va ajunge aproape de scoarța românească, se pune o pâlnie mare-mare și se toarnă cianură. Nu multă, doar vreo cinci milioane de milioane de catralioane de litri. Apoi se pune dop, fiindcă pământul se învârtește și, datorită centrifugei, cianurile ar sări în aer.
După o lună se dă cep, se trage afară cianura și se separă de aur. Aurul se pune într-o batistă, iar cianura se varsă în Ocean.
Și gata, RMGC a împlinit și visul lui Jules Verne, ăla cu călătoria spre mijlocul pământului. Și s-a mai umplut și de aur, pe deasupra. Cam cât pentru o lucrare dentară la caninul unui bebeluș.
