Atenție, acesta nu este un articol despre întoarcerea lui Mihai Boldea în România!
Atenție, acesta nu este nici măcar un articol despre trupa voastră preferată de indie care a mai scos încă un album obosit! Și care mai și sună la fel ca ultimul.
Nu, aceasta este o poveste despre o gașcă cu totul specială, care face o muzică de pe altă lume. Și de aici probabil că începem să ne batem în cultură muzicală, să scoatem pe masă dicționarele cu definițiile genurilor și să ne dăm cu ele-n cap.
„Altă lume” nu înseamnă însă, așa cum v-ați putea imagina, un soi de Kraftwerk în 2012. Și nici multe alte chestii care s-ar subscrie, probabil, acestei sintagme, adică nici manele electronice, nici dubstep cu coruri bisericești, nici synth-pop cântat de japonezi care trăiesc în Suedia.
Conform definiției proprii, Avant’n’Gard lucrează cu poezie vorbit-cântată, incantații urbane, ritmuri ambientale, sonorități psihedelice și free jazz. Cine are însă cât de cât ureche pentru așa ceva își dă seama că sonoritățile sunt și ale muzicii culte contemporane. Știți, muzica aia greuceană și atonală care vă face să vă dați cu capul de pereți în anumite săli de concerte.
Dar, iarăși, cei care și-au educat urechea în acest sens știu că, de exemplu, cvartetul pentru coarde și elicopter de Stockhausen a fost un salt cuantic în muzica modernă. Drept care îl apreciază ca atare. Episod avangardist de la care se revendică, uneori, și capii răutăților în echipa Avântul Neîngrădit, adică frații Balabaș, transferați cândva chiar de pe băncile Conservatorului.
Evident însă că nu este numai atât. Pentru că acești oameni, împreună cu ceilalți doi membri ai trupei, știu nu numai să pună cap la cap un Stockhausen cu un Pink Floyd, un Stravinsky cu un King Crimson, dar să le mai și iasă bine. Și să-ți mai și spună, de exemplu, de ce au amestecat Pasărea de foc cu Piper at the Gates of Dawn și de ce acest cocktail era exact ce trebuie în contextul experimental cu pricina.
Am fost criptic? Când veți asculta albumul Soarele staniol, totul va căpăta sens, v-o jur. Pentru că, după părerea mea, Avant’n’Gard înseamnă chiar și mai mult decât poliloghia pe care am scris-o mai sus. Avant’n’Gard, cu alte cuvinte, prin sunetele primordiale, de transă adâncă, prin motivele muzicale românești fluierate și resynthetizate, prin riffurile de chitară cu efecte cosmice, prin versul absolut paradoxal, reușesc să pună noțiunea de românism într-o nouă lumină.
Avant’n’Gard, și cu asta închei, nu numai că sublimează realitatea autohtonă, transformând-o în poezie, dar mai și reușesc să ne facă să întrezărim ceva ce pentru mulți dintre noi este un mister: esența ființei românești. De acum, dintotdeauna, din fatidicul an 2012.
