Câteodată merg într-un anume magazin de pantofi doar pentru că ador să-mi izbesc retina cu imaginea îmbătătoare a unor pantofi care costă cât un Matiz simpatic cu rezervorul plin. Înţelegeţi deci că sunt expuşi numai pantofi simandicoşi, făcuţi din piei de animale preistorice şi bătuţi cu pietre nestemate. A-i atinge numai echivalează cu a-i cumpăra, căci nu toţi merităm să punem mâna pe ei! A-i purta pe trotuarele pline de gropi, bălţi, cuie, sticlă spartă, diverse găinaţuri înseamnă a arunca cu banii pe pantofi. Părerea mea e că ieşi mai ieftin dacă îţi cumperi direct Matizul şi îl conduci desculţ.
De obicei, în genul ăsta de magazine vânzătoarele sunt la fel de simpatice precum un pumn de sare aruncat de Ponta în ochii lui Băsescu şi invers! Ştim amândouă că n-o să cumpăr niciodată nimic, dar apreciez la ea că îi e aşa de lene şi atât de scârbă să lucreze acolo, că nici măcar nu se deranjează să-mi pună întrebarea care m-ar goni „doriţi ceva?”. Ne ignoram aproape politicos şi e perfect aşa!
Ultima dată când am fost acolo, a intrat în magazin tipul de cucoană care ar fi cumpărat, fără să clipească, chiar două perechi de pantofi, doar pentru că „aveau şi roz-bombon cu picăţele, care merge minunat cu rochia în pătrăţele”. Vânzătoarea a devenit brusc amabilă şi a început să se târască printre rafturi, cu şira spinării devenită brusc băţoasă ca guma deja mestecată. În timp ce doamna îşi strecura piciorul fin şi transpirat într-o pereche de şoşoni din blană de urs, ultima fiţă peste hotare, caniche-ul dânsei adulmeca curios noile colecţii şi făcea din când în când şuşu pe modelele care nu erau demne de gusturile sale de căţel înstărit. Îngrozită c-ar fi trebuit să asude cât pentru un credit ipotecar pentru a plăti exponatele distruse, vânzătoarea a încercat să potolească incontinenţa urinară a capriciosului client, ademenindu-l cu o bucăţică de parizer, dar n-a reuşit decât să-i provoace micuţului patruped o criză de fiere.
Într-un târziu, plictisită şi deranjată de mirosul deloc aristocratic care se impregnase în tot magazinul, doamna a poruncit scurt „Mişu, arrête!” şi Mişu s-a conformat! Se vede treaba că Mişu nu înţelegea o boabă de cafea româneşte!
Eu m-am declarat indignată şi am ameninţat că n-o să cumpăr nimic până n-o să mă servească un personal poliglot, bine instruit şi capabil să oprească la timp clienţii nărăvaşi să mai facă şuşu pe pantofii mei, oricât de nevaloroşi ar fi ei!
