„Dacă un om se visează în Rai și i se dăruiește o floare, ca semn că sufletul său a ajuns, într-adevăr, în Rai, iar apoi, când se trezește, vede că are în mână o floare – ei bine? Ce se întâmplă apoi?”
Cu aceste cuvinte (în traducere aproximativă) oferea romanticul Coleridge propria definiție a unei stări de grație după care omenirea aleargă de veacuri. Știți ce zic: starea aceea inefabilă pe care o ai când dai peste o chestie specială, croită de Cătălin Botezatu special pentru sufletul tău și pe care îți vine s-o iei acasă și să te culci cu ea sub pernă. Iar de acolo mecanismul oniric a fost explicat deja de surrealism, nu mai insistăm. Cât despre Lorgean Theatre, teatrul itinerant de apartament creat de Jean Lorin Sterian, mi-a propus ceva care se anunța, dacă nu o floare a lui Coleridge, cel puțin o experiență unică în peisajul teatral de la noi. Mai precis, sub titlul Home (Se joacă cu casa deschisă), eram invitat la o sesiune performativă de unu la unu, eu spectatorul și Alexandra Pirici actrița. Sună tentant, trebuie să recunoașteți, mai ales când n-ai chef să-ți freci coatele cu ceilalți plătitori de bilete și preferi teatru pe sistemul home cinema. În ce privește casa propriu-zisă, ea trebuie înțeleasă prin termenul de „acasă” și, automat, prin conceptele de stabilitate și apartenență pe care le oferă acest refugiu pentru cei mai casnici dintre noi. Altfel, trebuie să recunosc că, după un traseu conspirativ ca un labirint al Minotaurului în varianta bucureșteană,
Am pătruns în mansarda cu pricina ca orice român sănătos: cu gândul la ciordeală.
Am ochit aproape imediat un pat ceva mai măricel, dar era imposibil să-l iau în spate așa că am renunțat. M-a oprit însă și faptul că nu sunt decât cel mult un hoț de vise, dar și vederea straielor de preot ortodox purtate de Alexandra Pirici. Lucru care, oricât de avangardist ar suna, nu trebuie să vă ducă cu gândul la o spovedanie postmodernă sub poala unei preotese, fie ea și amatoare, fie ea într-o țară unde clerul visează încă la un patriarhat absolut indecent. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost cu mult mai mult și anume un schimb din ceea ce ne făcea pe amândoi ființe umane, adică întreg arsenalul de temeri, bucurii, suferințe, secrete și emoții din care suntem compuși, până la urmă, fiecare dintre noi. Iar asta, atenție, la nivelul perversității ultime care este simplitatea absolută: mâncând o piersică, bând un pahar de apă, privindu-ne în ochi și simțind fiecare atingerea mâinii celuilalt. Toate acestea motive pentru a declara proiectul propus de Lorin unul din cele mai uluitoare acte teatrale pe care le-am văzut în ultima vreme. Evident, vă învit să-i experimentați voi înșivă genuinitatea bulversantă, la granița terapiei sufletești, înscriindu-vă pe blogul Home-ongoing.tumblr.com. Iar dacă nu m-aș teme de cuvinte mari, aș spune chiar că este un proiect genial, despre care se va vorbi multă vreme. Noroc că nu mă tem.
