Vinovatul pentru acest lucru nu este însă Jokerul descreierat care a măcelărit spectatorii din Colorado, ci însuși Chris Nolan, care dezamăgește cu un film aproape la fel de dezlânat ca și precedentul Batman
Ultima producție din seria dedicată faimosului super-erou nu este numai extrem de ambițioasă din punct de vedere tehnic și dramaturgic; ea face apel la erudiția spectatorilor atât în ce privește mitologia omului-liliac, cât și la mitologie în general, sau, cel puțin, la o anumită parte a ei. Astfel, pentru cei atenți la cele aproape trei ore ale filmului, în cei opt ani (în timp cinematografic) scurși de la ultimele evenimente, multe lucruri s-au schimbat: Bruce Wayne e un ascet retras din văzul lumii care a preluat asupra lui nelegiuirile lui Harvey Dent, comisarul Gordon e o băbăciune care nu mai e în stare de nimic, în vreme ce fidelul Alfred e atât de mâhnit de procrastinarea la care se dedă Wayne, încât își dă demisia.
De-aici însă, apariția antagonistului Bane, un punker cu vederi socialiste înspăimântător nu atât prin faptul că poartă o mască sinistră, cât prin inteligența uluitoare pe care o pune în slujba răului, locuitorii Gothamului în frunte cu Wayne însuși trebuie să apeleze la toate resursele interioare pentru a nu fi anihilați de o sursă de energie nucleară convertibilă într-o bombă atomică. Iar aici intervine mitologia, pentru că atât Bane, cât și Batman sunt membri ai Ligii Umbrelor, condusă cândva de temutul Ra’s al Ghul, cel care le-a fost mentor amândurora. Cât despre hăul în care îl aruncă Bane pe Batman, metaforă a lumii întunericului și a slăbiciunilor care ne împiedică să ne atingem potențialul, ba chiar a rețelei de canalizare de unde acționează Bane, ea face trimitere la Tartarul din vechime, de unde numai o ființă monstruoasă precum Tifon poate scăpa pentru a da cu cerurile de pământ.
În ciuda arsenalului foarte sexy de care dispun personajele (motocicleta ale cărei roți încep brusc să facă rotocoale în sens perpendicular pe direcția de mers), structura dramaturgică a fraților Nolan scârțâie totuși mai rău ca un referendum cusut cu ață albă. Prin asta înțelegând nu numai că superba Catwoman (Anne Hathaway) are o conștiință atât de duplicitară, încât aproape că devine necredibilă ca personaj, dar mai ales că schimbările de planuri (partenera de afaceri a Wayne Enterprises se dovedește aliată a lui Bane pe filiera străvechiului purgatoriu al lui Ra’s al Ghul) sunt atât de forțate, încât dinamitează tot ce e mai mișto în film. În concluzie, nu numai că mă declar în continuare fanul împătimit al primului Batman (cu Michael Keaton și Jack Nicholson), dar cred că tot ce s-a făcut după, deci inclusiv Dark Knight Rises, nu servește decât, cel mult, ca un teren de joacă pentru fanii unui personaj, altminteri, să recunoaștem, absolut fabulos.
