Recenta epurare semnată Andrei Marga în filialele ICR mai avea un pic și stârnea un război civil. Taberele implicate, în fapt una singură, cea a detractorilor acestui mare spirit universal, era la un pas de a crăpa pereții Facebookului. Numai intervenția promptă a lui Mark Zuckerberg a făcut ca lucrurile să nu ia amploare, cumințind oameni care agitau pixuri, rupeau mașini de scris, aruncau cu tastaturi de iPad, viori, pânze abia uscate pe șevalete, unii mergând chiar până acolo încât ardeau portretul domnului Marga imprimat pe suluri de hârtie igienică. Insultă, să recunoaștem, supremă, pentru un autor atât de semnificativ.
Ceva motive aveau firește, pentru că opera Domniei Sale chiar în asta constă, în maculatură bună fie de mângâiat fesierii intelectualilor cu obraji dorsali ceva mai groși, fie de stivuit pe mesele comitetelor de partid. Iar asta pentru că, așa cum știm, acolo se scriu notele informative cele mai alese, pe câte-un colțișor de Fănuș Neagu sau Dinu Săraru, darmite Andrei Marga. Talente turnătorești remarcabile, de altfel, transmise și subalternilor, cărora, precum se vede, nu li se poate contesta harul formidabil de a fi promovați în sistem, ci lipsa unor opere care să facă uitate marile realizări de la care se revendică noua orânduire ICR-istă: Mitrea Cocor via Descriptio Moldaviae.
Să fie însă realizările sicofanților net superioare liotei de mastodonți activați din eșaloanele secunde ale partidului? E greu de spus, pentru că nu există încă specializări academice în ponei. Sigur este însă că în şapte ani defuncta conducere a ICR a făcut pentru cultura română cât n-a făcut Augustin Buzura toată viața lui. Deși, e adevărat, se poate argumenta că există vectori de imagine, recte Dan Perjovschi, capabili să tragă cultura română după ei fără recomandări suplimentare. Dar nu despre cazurile excepționale vorbim aici, de acele filme românești care au rupt gura târgului, deși ele sunt în acest moment principalul nostru ambasador. Nu, noi ne referim la faptul că lumea occidentală trebuie obișnuită și cu altceva decât eternul personaj inventat de Bram Stoker, lucru pe care, fie că ne place sau nu felul în care își asortează papionul, creatorul acestui trend l-a reușit.
În ce privește experiența mea personală cu ICR, ea se reduce la o singură propunere făcută filialei din Londra, cu un proiect care viza recontextualizarea celebrului idiom esperanto inventat de L. Zamenhof într-o cheie adecvată mileniului în care ne aflăm. Justificarea, pentru cei care au aprofundat fenomenul, este ceea ce mi se părea la momentul respectiv reabilitarea unei idei frumoase, deși utopice, dar care nu se mai poate susține pe o sintaxă bizară și pe un vocabular extras în proporție covârșitoare din bazinul lingvistic slavon. Propunerea însă, deși avea susținerea prestigioasei Asociații de Esperanto din Marea Britanie (EAB), a fost trecută cu vederea complet de ICR. Asta, deși cunosc personal câteva cazuri de bursieri care au ocupat spațiile de rezidență din Londra făcând ceea ce știau mai bine: nimic.
Am dat uitării însă povestea cu pricina, considerând că proiectul meu poate nu și-a atins maturitatea. Ceea ce s-a petrecut însă recent cu ICR m-a uimit într-un mod pe care l-aș numi mai degrabă profund. Anume, cu excepția demisiei Corinei Șuteu, lipsa cu adevărat de reacție a celorlalți directori de filiale, ale căror gâturi au fost, de altfel, oferite tăierii asemenea puilor de găină din societățile agricole. Desigur, au fost comunicate de presă, au fost declarații pe bloguri, dar, în mare, cam atât. Și pe cuvânt dacă am habar cum arată contractul ocupantului unui astfel de post, dar dacă salariații unei instituții precum TVR-ul sunt protejați de anumite drepturi sindicale, mă așteptam, sincer, ca din partea iceriștilor să fi plouat măcar cu câteva solicitări în instanță.
Dar poate nimic nu mă uimește mai mult decât lipsa de alternativă în fața pogromului inițiat de Marga și pe care îl credeam rezolvabil prin opoziția fie și a unei singure mari personalități culturale românești în exil. Sigur, a fost declarația colosală a Hertei Müller, care nu s-a oprit până n-a șters pe jos cu toată mascarada politică din jurul acestui scandal. Dar, sincer, mă așteptam la mult mai mult. Iar asta pentru că, în viziunea mea invariabil idealistă, de scrib care și-a propus reșaparea esperantoului, vremurile extraordinare cheamă într-adevăr soluții pe măsură. Îmi și imaginam, prin urmare, un Andrei Codrescu urlând cât îl țineau puterile: din acest moment ICR-ul sunt eu! Sau un Matei Vișniec bătându-se cu pumnii în piept: de mâine conduc ICR-ul în exil! Sau dacă nu toate astea, măcar o forță sindicală pornind cu forța unui taifun de la directorii de filiale Paris, Budapesta și Varșovia. Și dacă nici măcar atât, fie și o cât de vagă senzație că toți acești oameni își vor apăra cumva, oricum, competențele împotriva destinului implacabil reprezentat de partidul unic de stat.
În loc de asta însă, nu s-a întâmplat mai nimic. Și nu s-a întâmplat mai nimic, cred eu, nu numai pentru că Andrei Codrescu nu e obligat să facă curat în curtea noastră mică și murdară, ci pentru motive care sunt adânc înrădăcinate în fibra ființei noastre naționale, fie ea personal auxiliar sau director de institut cultural. În ce mă privește însă, aceste motive țin mereu și mereu de lipsa unei tradiții în ce privește inițiativa privată, pentru că și numai dacă ai face chetă la 10 mari companii private, printr-un director executiv pricopsit, tot ai strânge mai mult decât bruma de bănuți care a mai rămas pe fundul sacului ICR. Cât despre latura profundă a discuției, consider că ele, motivele, țin în egală măsură de o atitudine defensivă bine cunoscută a românului în vremuri de restriște, explicată, de altfel, deosebit de pertinent de Rădulescu Motru în a sa Psihologie a poporului român. Românul, cu alte cuvinte, nu devine un James Hoffa în momentul când i se pune cuțitul la gât și deci nu coagulează în jurul său forțele aflate în aceeași hazna. Românul, din păcate, capătă tristețea stepelor rusești, ba chiar a tragediei antice, în fața zeilor securiști, după care se pune cu botul pe labe. Ceea ce cred, în schimb, ba chiar sugerez că ar trebui să facă ar fi, dimpotrivă, să dea cu ei de acest pământ oropsit, al cărui caracter fatalist știe altminteri să-l amendeze printr-o măsură la fel de extremă: exodul. Să fie acesta veșnicul nostru răspuns în fața unei generații a cărei singură cultură e cea a vechiului sistem și care, mai rău, refuză să se dea la o parte? Istoria noastră defetistă răspunde de la sine.
