Criticii şi istoricii literari au promovat cu o scandaloasă uşurinţă poezia lui Mihai Eminescu, fără să-i denunţe abaterile grave de la „corectitudinea politică”. Acest poet, care se numea în realitate Eminovici, era un sexist intratabil, exponent al unei mentalităţi revolute, specifice epocii lui.
Din punctul de vedere al lui Mihai Eminescu femeia are un IQ inferior bărbatului: „Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,/ Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee/ Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:/ Nu uita că doamna are minte scurtă, poale lungi” (Scrisoarea V). În mod tendenţios, pantalonii lungi ai bărbatului nu sunt persiflaţi niciodată în opera acestui poet considerat de unii comentatori „al dragostei”.
Ce fel de dragoste – vom vedea imediat. Prin „dragoste”, Mihai Eminescu nu înţelege o apropiere de pe poziţii egale, cu consimţirea explicită a ambelor părţi, ci o utilizare nedemocratică a femeii de către bărbat, în scopul procurării plăcerii. Poetul „comandă” o femeie, aşa cum ar comanda o pernă electrică. Iar solicitarea i-o adresează, cu un cinism caracteristic, chiar ei: „O, vino iar în al meu braţ,/ Să te privesc cu mult nesaţ,/ Să razim dulce capul meu,/ De sânul tău, de sânul tău!” (De ce nu-mi vii).
Expresia ultimă, intolerabilă a acestei concepţii falocratice o constituie practicarea de către poet, cu o consecvenţă care spulberă orice echivoc, a „hărţuirii sexuale”. Poetul o urmăreşte pe femeia „iubită”, aflându-se mereu în preajma locuinţei ei şi îi fixează fereastra luminată cu privirea, propunându-i agresiv, fără să-i fi obţinut în prealabil acordul, un contact vizual: „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea –/ Tu nu m-ai înţeles” (Pe lângă plopii fără soţ).
Din acest poem, care ar putea oricând constitui o probă incriminatoare într-un proces, se mai evidenţiază un aspect, care ţine de moralitatea publică: „O lume toată-nţelegea –/ Tu nu m-ai înţeles”. Reiese clar că, spre deosebire de victimă, care era naivă, uşor de manipulat (rezultat al unui proces de educaţie inechitabil, încă neorganizat pe baza unor principii multiculturaliste), comunitatea îl cunoştea pe agresor şi se afla chiar într-o relaţie de complicitate cu el.
Într-o ţară civilizată, un personaj care ţine astfel sub teroare o femeie, încălcând flagrant drepturile omului, ar fi condamnat în mod implacabil. Prin sentinţă judecătorească i s-ar interzice să se apropie la o distanţă mai mică de 100 de metri de „iubita” lui. În România, iată, nu s-a întâmplat aşa.
În plus, poetul ar fi făcut, inevitabil, şi închisoare, întrucât el condiţiona promovarea femeii la condiţia de nemuritoare de favorurile sexuale obţinute de la ea: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;// Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi,/ Cu ale tale braţe reci/ Înmărmureai măreţ”. (idem)
În poezia lui Mihai Eminescu „hărţuirea sexuală” se asociază cu alte forme de încălcare a drepturilor omului. Poetul afirmă tranşant că preferă femeile blonde, cu braţe albe şi reci. Este o discriminare inacceptabilă. Milioanele de brunete cu braţe bronzate şi fierbinţi au un potenţial erotic pe nedrept desconsiderat de Mihai Eminescu (Eminovici).
