Împlinitu-s-au 163 de ani de când, într-o zi îngheţată de Gerar, venea pe lume fiul cel ager la minte, priceput la stih și înverșunat la vorbă al căminarului Eminovici. Și mulţi ani s-au scurs de când el ne-a părăsit, lăsând în urmă, drept moștenire, cea mai frumoasă alcătuire a limbii românești din câte s-au făurit vreodată. Astăzi am uitat aproape cu totul de Eminescu. Și cine mai are nevoie de el? Cine mai știe astăzi de viersul Poetului în lumea behăiturilor lui Becali?
Poate liceeni, sfioși, cu tuleie abia mijite, care-i strecoară iubitei, în bancă, alături de un trandafir, și câteva versuri din „O, rămâi…”. Dar pe ei îi numeri pe degete, într-o mare de tineri cu minţile manelizate, pentru care singurele versuri cunoscute au în coadă, neapărat: „să moară dujmanii/când eu număr banii”…
Poate oamenii altor generaţii, care au învăţat să-l iubească pe Eminescu în timpurile vitrege de dinainte de ’89, când îi citeau poeziile la lumina lumânării, tremurând de frig, și găseau în ele o mângâiere pentru toate suferinţele lor.
Poate dăscălii, mereu batjocoriţi, dar singurii de la care elevii mai pot afla despre „vreun sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă” ori despre „Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”…
Prea puţini sunt totuși cei care își mai amintesc de Luceafăr, prea puţini cei ce mai îndrăznesc să ridice ochii spre stele. Ca pe un Christ răstignit a doua oară, de s-ar întoarce azi printre români, ei l-ar primi pe Eminescu la fel de reci și de neîndurători cum au făcut-o acum mai bine de un veac și jumătate. Condeiul lui acid i-ar înfiera din nou fără milă pe puternicii zilei, scriind din nou, poate, acele versuri mai actuale azi ca oricând: „Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, de ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?.”
Lumea de azi nu s-ar transforma deloc și nici cuvintele frumoase, nici invectiva spumoasă n-ar putea schimba niște oameni care nu vor să fie schimbaţi. Dacă Eminescu ar învia, printr-o minune, sunt convins că unul ca Mircea Badea l-ar lua cu „auzi, prietene, dacă te mai iei de Felix, să moară Bibi de nu-ţi sparg mufarina și-ţi rup capu’!”, în vreme ce Gâdea, Ciuvică, Ciutacu și ceilalţi ciudaţi ne-ar demonstra, seară de seară, că, de fapt, Eminescu este un băsist beţiv, care are și el o fixaţie tot pentru blonde!
Așa că tu, Eminescu, poetule al neamului meu, rămâi să-ţi porţi nemurirea între aștrii cu care te asemeni, lăsându-ne pe noi, biete „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, să ne trăim mai departe efemerele plăceri, într-un timp în care poezie înseamnă – astăzi, mai mult decât oricând – sărăcie…
Exclusiv Online
