„DmC: Devil May Cry” este un joc cu un nume amuzant. Asta, pentru că dacă e să desfășori fiecare inițială, îți iese: „Devil may Cry: Devil May Cry”. Iar asta e doar una dintre ciudățeniile acestui joc.
Iată, de exemplu, cum pot să vă povestesc întâmplările din joc folosind personaje românești – merge de minune, dar aveți în paranteză și faptele reale ale poveștii: Mircea Badea (un drac) și Monica Macovei (o tanti înger) au o poveste toridă de dragoste, în urma căreia apare bebelușul Dante. La aflarea acestei vești, Dan Voiculescu (diavolul – personajul din „DmC” chiar e chel și are privire de moroi) se enervează îngrozitor și o linșează la Antena 3 (o ucide) pe Macovei, în timp ce pe Badea îl pune să se uite, pentru tot restul vieții, la episoade din „Narcisa sălbatică” (o eternitate de agonie). Protejat de tatăl sau, Dante crește între oameni normali, neștiind nimic despre originile sale speciale. Dezvoltă simțul dreptății de la mamă, dar ia de la tat-su atitudinea de șmecheraș, cu accente de hipster. Într-o zi, reporterii de la Antena 3 (armata drăcească) îl găsesc pe Dante, moment în care începe toată aventura. Până la final, Dante va afla că are un frate geamăn, se va bate parte-n parte cu Antena 3 (la propriu!), va da de pământ cu toate pițipoancele de la Acces direct, ca apoi să-l linșeze și el pe Voiculescu, doar că nu mediatic.
Acum, pe bune, chiar faci toate chestiile astea în joc. Diavolul controlează societatea umană în toate aspectele ei, având demoni subalterni în suc, televiziune, discoteci și finanțe-bănci. Pentru a-l putea învinge, trebuie să te bați cu toți dracii ăștia pe rând. Datorită unui design vizual suprarealist și al naibii de isteț, toate luptele acestea mai mult sau mai puțin simbolice arată extrem de bine. Jocul are un mesaj social percutant și simplu, legat de control și consumism, doar că-l livrează cu ajutorul dracilor, peisajelor bizare și al combo-urilor șmechere.
Sistemul de luptă e mai puțin complicat decât în jocurile japoneze mai vechi, ceea ce pentru fanii seriei poate e o problemă, dar eu m-am distrat de minune. Nu mai e la fel de dificil să-i arunci un „fuck you!” scurt unui demon, ca apoi să-i dai două săbii peste bot, să-l ridici în aer cu un pumn drăcesc, unde-ncepi să-l hăcuiești cu o coasă angelică până când te plictisești și-l înfigi în pământ cu un topor. Mai mult, în tot acest răstimp arăți mai bine și mai cool decât în cel mai umed vis al lui Botezatu – ești un hipster războinic care i-o trage societății de consum și te doare-n cur! Rareori mi-a fost dat să văd un joc mai plin de imaginație – te bați la un moment dat literalmente într-un generic de știri.
În concluzie și cu ceva surprindere, vă mărturisesc că „Devil May Cry” este unul dintre cele mai tari și mai demente jocuri cu care m-am distrat anul ăsta, o apariție rară între mulțimea de shootere cu teroriști din ultimii ani.
Publicat în AC, NR. 23
