Când a scris „Mecanica inimii“, Mathias Malzieu cel mai probabil avea o depresie urâtă de tot. Îl părăsise vreo frumusețe la care a visat mulți ani, ba mai mult, cred că tipa a fost și dură cu el și i-o fi reproșat că e rece, n-are inimă și nu știe să se exprime și el cu o floare, un cadou, un gând bun. Altfel de unde atâta „flow“ cum spun raperii, c-a alunecat pixul pe hârtie când a scris cartea asta de spui că-i o piesă de inimă albastră lungă de câteva zeci de pagini.
Povestea-i originală și nu spun în mod ironic faptul că abia aștept s-apară și filmul, așa cum ne amenință internetul. Spre deosebire de alte cărți, unde de amorul cinematografiei mai trebuie să tai pasaje din carte și s-o comprimi, aici totul decurge pe repede înainte, pagină cu pagină, autorul nu se pierde în mii de explicații aiuritoare și pasaje pe lângă poveste, așa că la o primă vedere ar putea părea simplu de pus pe ecran. Doar să nu-l facă hollywoodian, cu explozii și prostii.
Undeva într-un univers destul de paralel al Irlandei, se naște un băiețel, sus pe un deal. Sună deja a trailer de film, știu. Și băiețelul nu era dorit de mama lui, unde mai pui că avea și-o inimă slabă ce abia bătea. Așa că femeia ce a ajutat mama să nască hotărăște să-l păstreze ca fiu al ei, dar nu înainte de al repara cu un ceas în loc de inimă. Evident, e ceas irlandez nu elvețian, deci trebuie reparat periodic și mai important, emoțiile puternice îi dăunează mecanismului. Mai pe șleau, iubirea-l face să-i sară cucul. Și cum era de așteptat, „Pinnochio“-ul imaginat de Malzieu fix de dragoste dă încă din prima parte a vieții lui. Și cu toate riscurile pe care le implică, se aruncă înainte fără să-i pese prea mult că din moment în moment poate să moară de la prea multă iubire.
