După ce Andra a remarcat că poţi să ai mare succes la public dacă prezinţi starea vremii pe note şi mai faci şi puţin mişto de Romica Jurcă, numeroşi cântăreţi autohtoni au dat-o pe fronturi atmosferice şi anticicloane. Ultimii care au încercat mercurul din termometre sunt F. Charm şi Ligia – o jună talentată, care are voce, are stil, are prezenţă, dar a avut ghinionul să cânte nişte versuri imbecile, alături de un tip care n-are niciun farmec. Melodia „30 de grade” începe cam ca un haiku compus de Vadim Tudor când nu şi-a luat pastilele: „Era cald, acum e frig, cerul plânge şi eu strig”. Dacă chiar voia să fie în asentimentul cocalarilor, textierul putea folosi bogăţia de sensuri a limbii române, scriind: „Era cald, acum e frig, cerul plânge, eu te frig”, pentru că şmecherul dă şmecher şi bosul dă bos nu se-apucă să strige, ca fătălăii, când îi părăseşte pisi, ci o altoiesc la pifometru de nu se vede. Spre deosebire de alţi artişti contemporani, F.Charm şi Ligia nu folosesc, la refren, onomatopee de cimpanzeu în rut, gen „ooo”, „uuu”, „aaa”, ci o dau pe gospel: „Hei, aleluia, hei aleluia, m-ai dus de la 30 de grade la 0-0 grade”. Ar fi mers şi-un „Doamne miluieşte!”, dacă voiau să le ajungă piesa în topuri mai repede…
Refrenul e urmat de intervenţia lui F. Charm, care recită: „Ca-n zilele şi nopţile de vară, erau 30 de grade şi în noi, dar şi afară”. Cu alte cuvinte, cei doi amorezi nu se-ncurcă deloc cu sucuri, bere, vin, lichioruri, ci o dau direct pe tărie, de la 30 în sus şi pe urmă se mai miră de ce se iau la harţă? Că s-a lăsat cu consum de alcool la greu o demonstrează şi versurile: „Am îngheţat, dar n-am să ţi-o spun, nu mai e soare, sunt singur pe drum, nu mai am aer şi-aş vrea să te sun, dar dac-ai răspunde n-aş şti ce să-ţi spun”. Aşadar eroul trece prin toate fazele unei drojdeli pe cinste: mai întâi se încălzeşte, e euforic, pe urmă-l ia cu clănţănit de dinţi, nu mai are aer şi de clampă ce e nici nu mai ştie cum îl cheamă. Vaslui direct, ce să mai discutăm!?
Următoarea strofă e de-un melodramatism cum numai în bluesurile de inimă vineţie ale lui Salam mai întâlneşti: „Se spune c-atunci când plouă, cerul plânge şi când inima-i rănită plânge cu lacrimi de sânge. Era soarele pe cer, între noi vreme de plajă, peste 30 de grade şi-amândoi cuprinşi de vrajă”. Superbe versuri, doar că partea cu „între noi vreme de plajă” chiar n-am înţeles-o: adică vremea de plajă era numai la ei pe cearşaf, ceilalţi se bronzau la farul de la bemveu? Dar cu adevărat melodramatic este finalul: „Până şi îngerii urlă, când văd cât de rău ne doare, cică tot rău-i spre bine şi nimic nu-i la-ntâmplare”. Cutremurător, rămâi prost, cum ar zice ăia de prin tabloide, când citeşti versurile astea. Oricum, tot e bine că în România doare numai corazonul cântăreţilor. Că dacă durea şi prostia textierilor, ar fi fost Raiul plin de îngeri surzi…
