Steliștii au luat titlul și își rup hainele de fericire, neștiind că atunci când joci cu morții e bine să fii ceva mai pios.
Ca să ajungă din nou campioană în spațiul carpato-danubiano-pontic, Steaua a călcat pe cadavre, mai mult la propriu decât la figurat. Vreți, nu vreți, Liga I a ajuns un fel de morgă, în care suporterii cu state vechi sunt chemați din când în când să-și identifice echipele, pe care puțini le mai recunosc în ziua de azi. Dinamo e în Groapă de ani buni, CFR nu se trezește nici la electroșocuri, Unirea a fost dată dispărută, Rapidul bâjbâie prin B, în vreme ce Petrolul și Astra se feresc de titluri ca Vanghelie de carte.
În acest context abulic, Steaua vine și ne bate în geam să ieșim afară, să dansăm pe muzica lui Piți Talent și să dăm de veste lumii întregi că ca ea nu mai e nimenea.
A te lăuda în acest moment cu un titlu în România este echivalent cu:
– a te da mare că l-ai învins pe Ray Charles la concursul de băgat ață pe ac;
– a te bate cu pumnul în piept în fața băieților de la bloc că i-ai dat să zacă unui octogenar cu cârje;
– a te făli pe Facebook cu like-uri de la Fernando de la Caransebeș;
– a te duce la ședințele alcoolicilor anonimi pentru a le spune: bună, sunt Laurențiu Reghecampf și am tenul atât de fin pentru că beau numai apă plată, fraierilor!
Mult mai frumos ar fi ca atunci când ieși campion în Liga I să te retragi la o mănăstire și să te rogi pentru ca microbiștii să aibă parte măcar o dată la cinci ani de o ciorbă de burtă, după atâta mix de ștevie și lobodă.
