Când eram tânăr fecior, dădeam mită popilor
De când mă știu nu am suportat preoții și BOR-ul. Mă rog, există și excepții, dar în general când văd un popă mi-e să nu se destrame ca și Turnul Babel din cauza falsității sale și a bărbii ca și un morman de alge de la Costinești.
Preotul român s-a adaptat în timp la viața parazitală ca și un vierme din ăla din intestinul subțire. Mai o icoană, o slujbă, o spovedanie și începi să dai de bătrâni din ăia care nu pot să își pună dubii existențiale. Și iacă așa, cu mecla aia de piele tăbăcită, care atârnă ca un scrot pus pe băț îți construiești dibaci un public destul de numeros. De la o comună, la un sătuc, orășel și poate județ. Și pentru oameni ca mine este foarte greu să nu iei crucea aia care se vede clar că este luată cu un împrumut Provident și să-l bați pe popă până îi iese dracul ăla mituitor din capul penisului.
Acum, mulți oameni cad în ispita păcatului și de la o berică, două, trei, o mie, zece mii ajung la popă. Și popa, ca popa, observă, că așa e el programat. Observă, stă tăcut, cu o expresie facială melodramatică, în bula sa de autosuficiență, așa cu mâinile alea ruginite pe masă și își mângâie barba de mohair cu degetul mic ca și un călugăr din ăla Tibetan. Omul simplu se trezește. Se spală la ochi în cristelniță și îl vede pe popă în semi-umbră cum îl privește sec, cu o nebunie de pinguin bătut toată viața cu scândura de la gard. Apare ca și cancerul prin cotloanele bisericii privind cu scârbă la țăran de parcă ar fi un motiv de masturbare tristă.
Apoi, răsare ca un ghiocel, scoate o icoană din aia cu vreun baron local și îi lipește omului simplu un fluturaș pe frunte. Iar cetățeanul îl votează, că așa vrea popa și implicit Domnul Dumnezeu.
