După fiecare victorie a Simonei Halep, un moș fonfăit bodogăne pe la urechea presei care stă să îl asculte că fata asta, uite așa, locul patru mondial cum a ajuns ea, nu e chiar atât de grozavă pe cât pare.
Că greșește mult în meciuri, că nu stă în teren unde trebuie, că are probleme cu serviciul, că trebuie să joace mai bine, că a avut mult noroc, dar norocul nu te duce prea departe, că prea o lauda lumea, ca și cum ar fi chiar mare ispravă și nu e chiar așa și că, una peste alta, să nu își inchipuie că o să câștige turneul Roland Garros.
Ilie Năstase a fost acum 150 de ani un tenismen bun. A fost. Acum Ilie Năstase este doar un bătrân bogat, dar sărac cu duhul, agramat și penibil, care stă pe uliță cu mâinile în sold și îi critică pe ăia mai tineri care pot merge mai iute decât el, invidios că nu are cum să îi mai ajungă vreodată.
Ilie Năstase este ca suferinzii de prostată care, când îi întrebi dacă nimeresc cu jetul în closet, îți răspund că pe vremuri, hăt, demult, ei erau mai tari ca Terente.
