Mircea Diaconu reprezintă un om de paie. O bășică provizorie în toate domenile, aruncată dintr-o partea în cealalta. Aruncat în actorie, între marii actori și actorii mici, aruncat între tocul ușii europene și gardul de nuiele românesc și aruncat, ca o popică incendiată, între partidele româneşti. Nimeni nu îl vrea, nimeni nu îl acceptă, dar asta nu îl supără pe Mircea. Tot ceea ce dorește acest Arici Pogonici din Parlamentul European este să mențină acul barometrului politic la un număr neutru. Numărul de mijloc, numitorul comun al tuturor sintagmelor cu el: actor de mijloc, politician de mijloc, majordom de mijloc, etc.
Spre fericirea sa nu este nici primul, nici ultimul. Peste Atlantic, pe coastele bătute de avalanje și calamități naturale ale Americii, George Clooney tânjește, cu ochelarii de soare înfipți pe frunte la jucăria prezidențială de la Casa Albă. Știe și este sigur că imaginea construită din atâtea filme îl va proiecta cu puterea unei catapulte medievale pe chelia negrului Barack. Dar ce poate să facă, și de ce naibii am făcut legătura cu Diaconu? Atât Clooney, cât și Diaconu sunt niște corcituri. Struțocămile asaltate frenetic de gloanțele propriei imagini de actorași – politicieni care fac ce fac bine. Bine pentru ce? Pentru țară? Se vede, domnule. Pentru ei? Bănuiesc că da.
Fiindcă actorul este un om care imită. Este păpușa din cârpă legată cu un șnur și controlată din umbră, care repetă ca papagalul roluri învățate tocilărește. Iar din câte știu eu, o păpușă n-are ce căuta, mai ales dacă e ușor de controlat la cârma unei țări. Actorul te imită. Dacă îi dai cât trebuie, și ce trebuie o să te copieze mai ceva ca Ponta, și apoi, la apogeul carierei tale, te va îmbrânci în prăpastie. Deoarece ființa cu cele mai multe fețe este un actor. Poate să fie și politician, și taximetrist și bandit. Asta se vede.
Uitați-vă la Clooney și Diaconu. Aceleași trăsături de ciobani, unul îmbrăcat, bine, celălalt ca în filmele comuniste de acum 30 de ani. Aceiași ochi care trădează o încetinire lentă cerebrală. Numai că la americani e ceva mai diluat. De ce? Pentru că ei coboară de la fast-food, nu din vârf de munte, ca Diaconu.
