Battlefield 4 este, în termeni plastici, pomana de rămas-bun oferită de EA fanilor. Arme sunt, teroriști-cu duiumul, acțiune-ca la mama acasă. După părerea mea, este, în același timp, cel mai maltrat, și de asemenea, cel mai sănătos shooter de tip first-person cu care am dat mâna vreodată. DLC-urile sunt mai numeroase decât bomboanele de pe colivă, asortate cu zahărul dulce al echipamentelor prezente pe parcursul jocului, și cu gustul ăla acrișor pe care îl simți când mori lovit de un obuz. Reprezintă nu doar răspunsul la dilema ”ce a fost mai întâi, compresorul, sau magazia de muniție?”, dar și adevărata imagine a jocurilor studiourilor EA și DICE. Dur, incredibil de crud și cu elementele unui blockbuster de mari proporții, îți dă aceeași senzație în stomac pe care ți-o produce și o toxiinfecție severă. Șoc! Panică! Sânge! Arme! Înjurături! Moarte! Totul, învelit în gelatina acțiunii, specifică EA-ului.
Nu trebuie să te joci ca să-ți dai seama că jocul ăsta înseamnă arme, în aceeași măsură în care fotbalul înseamnă bere. Încercându-l pe PS3, realizezi, chiar dacă e destinat noului PS4, că producătorii au putut să adapteze grafica, noile sisteme și forma CD-urilor ( care, părerea mea, e cea mai importantă) pentru orice platformă. Este perfect, perfect-compus, și chiar mai-mult-ca-perfectul. Poate fi conjugat la orice timp, dar tot îți dă fiori pe călcâie ori de câte ori este jucat.
