Aceasta exista înainte de descoperirea omului de către om şi invers. La început oamenii trăiau în peşteri şi de obicei se ocupau cu existenţa şi picturile rupestre, adică desenau animale pe pereţi, ca să aibă fraierii de mai târziu o pâine de mâncat, ca arheologi şi speologi, aceştia din urmă având ca obiect al muncii stalactitele şi stalacmitele, care sunt atunci când la peşteri le curge nasul.
Matriarhatul a fost acea perioadă când femeia era bărbat, vâna, pescuia, se caftea cu alte gagici, iar bărbatul stătea în cavitatea respectivă, gătea, deretica, desena şi la nevoie alăpta. Un bărbat era considerat inutil la peşteră, atunci când i se rupea suliţa. Cei care nu mai erau buni de nimeni şi nimic se ocupau de politică, în acea perioadă apărând şi poporul român, cum altfel, pentru că atunci au dat mână cu mână, au făcut comuna primitivă, judeţul nu se cunoaşte, şi de‑abia după aceea i‑a apucat pe romani mâncărimea de au început să umble de nebuni prin Europa, să cucerească, să gagicărească şi să se înmulţească corespunzător.
Medicina este de două feluri: umană şi inumană. Medicii care lucrează la oraş sunt interni, cei de la ţară externi. Medicii sunt ajutaţi de surori de caritate, de calitate, de gardă şi cu gardă inversă. Ei mai sunt ajutaţi şi de bolnavi. Aceştia pot suferi de două feluri de boli: boli nervoase şi boli calme. Moartea clinică este moartea petrecută în clinică, iar când se petrece în mai multe spitale deodată, atunci putem vorbi de moarte policlinică.
Omul are mai multe sisteme, că de aia este un sistem: sistemul osos, mai ales la cei slabi, sistemul nervos, la politicieni, cu organe de simţ şi bun‑simţ lipsă, sistemul muscular şi sistemul loto‑prono la care dacă joci regulat ajungi din om sărac om bogat.
Sistemul osos este foarte osos şi e format cam în toate cazurile, inclusiv în acuzativ, din oase. Oasele sunt lungi, late, scurte, depinde de înălţimea omului şi de cât pune periostul la treaba asta. Acestea sunt importante pentru că ţin omul să nu se împrăştie. Dacă nu am avea oase, ne‑am face fleaşcă la prima adiere de vânt. Aşa nu ne facem fleaşcă. Ne facem ca porcu’, când ne îmbătăm şi ne apucă violenţele de dăm la oase, dar putem şi noi să primim peste ciolane, în caz că adversarul nu ţine cont de anatomie.
La pubertate copiii au mâinile mai lungi decât picioarele, după aia cresc invers şi au picioarele mai lungi, care‑i ajută să fugă de la şcoală. Omul are 233 de oase, dar poate avea şi 234 când primeşte un os de ros. Osul îmbrăcat cu carne se numeşte ciolan şi de obicei bărbaţii au ciolane, iar femeile până pe la 30 de ani o constituţie anatomică delicată spre bucuria bărbaţilor, până la conjunctivită şi alte erecţii.
Creierul. El se formează încetişor în cutiuţa craniană. La unii se formează mai mult decât încetişor, dar cine‑i prost să le‑o spună? Creierul este format din encefal, dolicocefal, cerebelul mare, mezenter şi mezanfan, scoarţele, dintre care renumite sunt scoarţele maramureşene.
Capul are nişte anexe exterioare, adică nişte lucruri crescute pe dinafară, cum ar fi nasul, latineşte numit „bornău”, urechile, la unii foarte dezvoltate, probând faptul că avem legături de rudenie cu urecheaţii, dar şi cu urechelniţele.
Intervenţiile la anexe, se cunosc din cele mai vechi timpuri, aşa cum zice şi folclorul: „sări‑ţi‑ar ochii”, un exemplu de autoterapie, sau „ce beleşti ochii la mine?” fiind exoftalmie. Schimbul de anexe, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, a devenit recent lentilă pentru lentilă şi proteză pentru proteză.
Aparatul digestiv. Acesta este format din tuburi şi tubuleţe, ca televizorul. Aici se petrec digestia şi indigestia, mai ales atunci când ceva sau cineva ne cad greu la stomac. Un reflex este atunci când dăm unui câine un picior şi el sună din clopoţel. Savantul rus Pavlov a descoperit chestia asta, dar se zice că a murit din cauză că l‑a muşcat un clopoţel turbat.
Cu oamenii am terminat, să discutăm despre medici. Cei mai vechi doctori cunoscuţi erau babele în etate. Ele au dispărut, însă au apărut babele tinere iar denumirile s‑au păstrat: babă primară, babă secundară, babă rezidenţială, babă de familie, de circumscripţie, soacră.
Farmaciile erau amenajate în aer liber, omul dacă îl durea burta, ieşea pe câmp şi cosea. Astăzi pe mulţi îi doare burta. Medicamentul cel mai folosit pentru uz intern era otrava, dar pacientul nu mai trebuia internat, trebuia îngropat. Cea mai mare doctoriţă a Evului Mediu a fost Caterina de Medici. Alţi medici cunoscuţi au fost Aviceva şi Ave Caesar. După tratamentul lor se cânta Ave Maria.
Babele care se ocupau cu câştigul suplimentar prin şmecherii vrăjitoreşti deveneau combustibili în cadrul unor manifestări culturale numite autodafe, care n‑au nicio legătură cu automobilul de mai târziu. Anestezia se cunoştea din cele mai vechi timpuri şi se practica prin izbire cu ciomagul in moalele capului, iar extracţiile dentare se făceau tot prin izbire, cu pumnişorul strâns, în falcă.
Pe atunci nu se prea vedeau cozi la stomatolog. În fond, stomatologii nici astăzi nu au cozi, chiar dacă la unii stomatologi se stă la coadă. Sângele omului este rotund, fiind format din cercuri şi cerculeţe roşii şi albe. Cel mai mare cerc alb este cercul polar. Sângele omului curge în el de sus în jos şi de colo, colo, cum îl taie hemoglobina. Când nu este interesat se coagulează, producându‑se hemoragia.
Funcţia de reproducere este atunci când omul poate să reproducă exact ceea ce a auzit. Când o femeie de sex feminin nu simte nicio plăcere în timpul contractului sexual se numeşte frigideritate, fiind asemănătoare cu ce se simte când laşi uşa la frigider deschisă şi alimentul se alterează, prin dezgheţ, dar dezgheţul nu‑i la fel, fiindcă în primul caz, ăla cu contactu’, nu curge apă, nu curge nimic, iar bărbatul îşi trage nădragii şi pleacă nedumerit în altă parte, unde i se răspunde ca de la hormon la hormon.
Numele de Crucea Roşie, simbolul internaţional, este tot o invenţie românească, fiind inspirat de romanţa „Cruce albă de mesteacăn” în care este vorba despre cineva care a mierlit‑o de tânăr şi a lăsat‑o pe gagică‑sa văduvă nemăritată, el suferind de „rigor morţiş” adică o stare de lemn Tănase.
